căderea solarienilor

În vechile legende ale Infra Terrei, Solarienii sunt amintiți ca fiind fiii lui Shumashu, Marele Zeu al Cerului și al Soarelui, stâlpul ceresc al antichilor din orașele-stat precum, Koyash Dun, Rim Kadesh sau Nir Erdul. Creați de Shamashu din magmă incandescentă și lumina sa divină pentru a lumina cosmosul, acești cinci titani - Incendrian, Pyros, Ignifer, Heliostar și cel mai puternic dintre ei, Solstis - au fost trimiși fiecare într-o fruntărie a cerului, inițial vestitori ai gloriei tatălui lor, păzind civilizația pe care acesta o crease sub razele sale eterne pe giga-continentul Enuan. 

Însă, în gloria sa, Shumashu a neglijat prezența lui Nergul, un zeu întunecat de dinaintea timpului și luminii, cel care avea să-i schimbe gloria în țărână. Sub influența zeului întunericului care râvnea supremația asuprea universului, cei cinci fii ai lui Shamashu au fost ademeniți să îți ucidă tatăl, Nergul șoptindu-le că acesta a uitat de ei și că se fălește că niciunul nu îl va întrece vreodată în lumină și glorie. Mânioși, frații s-au unit și au început să coboare din fruntariile cerului spre Infra Terra spre a-și ucide tatăl. 

Când au căzut la polul sud, planeta s-a zdruncinat din rărunchi. Un cutremur fără seamăn a fracturat marele continent Enuan, valurile unicului ocean ridicându-se și înghițind mari zone de pământ alături de civilizațiile lor. Fiind făcuți din magmă, Solarienii au degajat radiații care au absorbit timpul din cea mai mare parte a planetei, și au condus la apariția mutanților - combinații ciudate și înspăimântătoare de creaturi între oameni și animale, animale și stihii ale naturii sau specii complet noi. Devastarea nu a avut seamăn. Odată ajunși pe Infra Terra, și fiind făcuți din furie pură, frații au uitat de tatăl lor pentru o perioadă, luându-se la trântă unii cu alții, pentru a-și dovedi mândria. În lupta lor necontenită, au pârjolit sate, orașe și imperii, au secat mări și oceane, lăsând în urmă peisaje de cenușă și pustiu. Nimeni nu le putea face față, căci erau făuriți din focul viu al lui Shumashu. Însă destinul le fusese pecetluit încă de la naștere de o ironie crudă: nu se puteau ucide între ei. Martorii acelor vremuri povestesc cum, în trânte fatale, doi Solarieni deveneau unul, mai mare și mai puternic. Astfel, Pyros l-a absorbit pe Ignifer, devenind o entitate dublă în mărime și putere. Heliostar l-a devorat pe Incendrian, formând un alt titan. Când aceștia doi s-au întâlnit, din lupta lor s-a născut Echinox, un super-Solarian a cărui furie a evaporat parte din Marele Ocean, transformându-l în Marele Imperiu de Nisip, unde odată strălucise Nir Erdulul.

Aici, Echinox l-a așteptat pe Solstis, ultimul frate rămas. Timp îndelungat, cei doi s-au luptat într-o confruntare ce a zguduit pământul din temelii, până când, într-un moment de slăbiciune, Solstris a fost cuprins de Echinox. În acea îmbrățișare finală, cei doi au devenit unul - Solarion - o ființă colosală și mânioasă, purtând în el esența tuturor fraților săi. Hălăduind, Solarion și-a căutat frații, dar aceștia nu mai existau – toți erau acum în el.  Acceptând că nu le poate față propriilor fii, Shamashu a cerut ajutor zeilor Throlieni: Vëlsei, Marea Țesătoare să țeasă o tapiserie transparentă cu care să protejeze cetățile oamenilor, zeului furtunii, Strion, să trimită vijelii menite să îi stingă pe Solarieni - efectul fiind însă opus, iar pe Jörmóða, bunica pământului, să ridice munți pentru supraviețuitori, în așa fel încât aceștia să se ascundă în grote și peșteri. Pentru a-l înfrunta direct pe Solarion, Shumashu l-a invocat pe Mundus, regele giganților din Talath Tekin, protector al Arborelui Throlian. Fiindu-i prieten și iubind confruntările, Mundus a acceptat, luându-se la trântă cu solarianul. Însă nu după multă vreme, armura sa se topi iar trupul îi fu ars de brațele de magmă ale lui Solarion.

Gigantul apelă atunci la istețimea gnomilor - ființe mărunte, maeștri făuritori, trăind în munți. Aceștia îi forjară un lanț uriaș din adamant - o piatră rară găsită în muntele Orion. Cu acesta, Mundus l-a atras pe Solarion într-o posadă adâncă unde l-a pironit de un munte. Urletele sale au răsunat peste tărâmuri cutremurând cerul. Atunci, Arheii Arhipelagului Vaplan - înalți preoți ai unei dimensiuni celeste loiali lui Shumashu - l-au înlănțuit magic pe acoperișul unui templu din Nir Erdul - viitorul Orysium - ce avea să fie cunoscut ca ORul lui Solarion. Aici, soalrianul a devenit o sursă de energie orgonică, alimentând Clepsidrele Timpului aduse de Arhei, pentru a reda viața orașelor înghețate temporal.

Căderea Solarienilor a marcat ireversibil destinul Infra Terreia: polul sud s-a transformat în Pustiul, un tărâm cu forme de relief modelate de cataclism: munți ascuțiți, ravene adânci, mlaștini radiante, gheizere ce împroașcă ape fierbinți, deșerturi pârjolite, păduri moarte populate doar de spirite neliniștite, piscuri de gheață ce nu respectă legile normale ale gravitației, cioburi enorme rupându-se și căzând în întunericul universal. Însă cea mai mare consecință rămâne modificarea axei planetei și ca urmare, schimbarea mișcarii sale de revoluție - cele șapte zile ale sătămânii devenind nouă, durata anului (roții) prelungindu-se semnificativ. 

După căderea Solarienilor, lumea a intrat într-un nou ev, cunoscut ca Iarna întunecată. Aceasta a durat aproximativ 1000 de roți, timp în care umanitatea a regresat, trăind în peșteri, izolandu-se și pierzându-și relația cu vechii zei. Puținele surse transmise prin viu grai în legende, vorbesc despre un întuneric permanent, zăpezi nesfârșite și frig, frică și lipsa speranței. Din unele povești aflăm că în disperare de cauză oamenii au apelat la canibalism dedându-se la cele mai ciudate obiceiuri și ritualuri, începând să constească zei ai adâncurilor și nopții. Doar sosirea Arhonților din Arhipelagul Vaplan, cu clepsidrele lor și revenirea soarelui a readus treptat viața, deși unele orașe au rămas încă nedescoperite. 

Pierzându-și OR-ul Mabgag Ghirpil și majoritatea celor care credeau în el, Shumashu și cultul său a decăzut. Doar în anumite enclave, unde Arheii au contiunat să predea filozofia sa, oamenii încă mai cred în el, aducându-i ofrande și amintindu-și de fiii săi mânioși, acei titani care au coborât pentru a-și înfrunta tatăl dar care aproape că au distrus civilizația.

Astfel, legenda Solarienilor este un ecou al luptei dintre lumină și întuneric, haos și ordine, un memento al moștenirii lăsate de Shumashu și al sacrificiului regilor precum Kuranga care au străbătut umbrele acelui cataclism pentru a păstra lumina vie.