teoria viselor



​Origini pre-științifice și istorice

Studiul viselor este una dintre cele mai vechi preocupări ale umanității, mult înainte de apariția oricărei științe sistematice. În antichitate, visele erau considerate porți către lumea divină sau supranaturală. Sumerienii și egiptenii antici aveau texte specializate de oniromanție (interpretarea viselor), iar în Egipt existau ritualuri de incubare – dormit în temple pentru a primi vise vindecătoare sau profetice de la zei (ex. Asclepios în Grecia, Imhotep în Egipt).

În Grecia antică, visele erau clasificate în două categorii principale:

  • Oneiroi – vise adevărate, mesaje divine (de la zei).
  • Phantasmata – vise false, iluzii sau resturi ale zilei.

Artemidor din Daldis (sec. II d.Hr.) a scris Oneirocritica – primul tratat comprehensiv de interpretare a viselor, bazat pe simbolism cultural și personal, care a influențat Europa până în Renaștere. Templele de Asclepios funcționau ca centre de „incubare” – pacienții dormeau acolo pentru a primi vise terapeutice.

În Evul Mediu creștin, visele au fost reinterpretate teologic: fie revelații divine (ca în Biblie: visele lui Iosif, Daniel, Nabucodonosor), fie ispite demonice. Sf. Augustin și Toma d’Aquino le clasificau în vise naturale, divine și diabolice. Renașterea a adus o sinteză alchimică și hermetică: visele erau văzute ca mesaje ale sufletului sau ale naturii oculte (ex. Paracelsus vorbea de vise ca „medicina naturii”).

Abordarea științifică modernă începe abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu psihanaliza și descoperirile neurofiziologice.

Sigmund Freud și psihanaliza viselor

Revoluția începe cu Sigmund Freud (1856–1939). În 1900 publică Interpretarea viselor (Die Traumdeutung), pe care o considera „cea mai valoroasă descoperire a mea”. Pentru Freud, visele reprezintă „calea regală spre inconștient” (via regia ad inconscientum). Ele sunt împlinirea deghizată a dorințelor reprimate, în special cele sexuale și agresive din copilărie, care nu pot fi exprimate în stare de veghe din cauza cenzurii superego-ului.

Freud distinge două straturi:

  • Conținut manifest – povestea aparentă, adesea absurdă, incoerentă sau fragmentată.
  • Conținut latent – dorința adevărată, ascunsă și deghizată prin patru mecanisme principale:
    • Condensare – mai multe elemente se comprimă într-un singur simbol.
    • Deplasare – accentul emoțional se mută de la un obiect important la unul neutru.
    • Simbolizare – dorințe interzise apar sub formă de simboluri universale (ex. sulițe = falus, cutii = uter).
    • Revizie secundară – mintea organizează haosul în narațiune coerentă.

Visele au funcție protectoare: permit descărcarea pulsională fără a trezi persoana, menținând somnul. Freud vedea visele ca o „psihanaliză nocturnă” automată.

Carl Gustav Jung și psihologia analitică

Carl Gustav Jung (1875–1961), inițial colaborator apropiat al lui Freud, rupe cu el în 1913 și dezvoltă o teorie proprie, mai amplă și mai spirituală. În lucrări precum General Aspects of Dream Psychology (1916), The Structure and Dynamics of the Psyche (CW 8) și Man and His Symbols (1964, postum), Jung consideră visele ca mesaje compensatorii ale inconștientului față de atitudinea unilaterală a conștiinței.

Diferențe cheie față de Freud:

  • Visele nu sunt doar împliniri de dorințe reprimate, ci au funcție compensatorie și prospectivă (pregătesc viitorul psihic).
  • Ele provin din două straturi: inconștientul personal (amintiri reprimate) și inconștientul colectiv (arhetipuri universale).
  • Interpretarea nu este reductivă (la sexualitate), ci amplificatoare – se asociază simbolul cu mituri, religii, alchimie, folclor pentru a dezvălui sensul colectiv.
  • Visele mari („big dreams”) sunt arhetipale și au impact transformator (ex. vise cu mandale, bătrâni înțelepți, zeițe).

Jung împărțea visele în:

  • Vise personale (legate de viața zilnică).
  • Vise mari/arhetipale (cu imagini colective puternice, care pot fi profetice sau inițiatice).

Evoluții moderne și descoperiri neuroștiințifice

Descoperirea somnului REM de către Eugene Aserinsky și Nathaniel Kleitman (1953) a mutat accentul spre fiziologie. Au arătat că visele intense coincid cu faza REM (mișcări rapide ale ochilor), unde creierul este extrem de activ.

Allan Hobson & Robert McCarley (1977) – teoria activării-sintezei: visele sunt rezultatul activării haotice a creierului în REM de către trunchiul cerebral (pons). Cortexul încearcă să dea sens impulsurilor aleatoare – visele sunt „zgomot” cerebral, nu au sens ascuns profund. Aceasta contestă radical Freud și Jung.

Mark Solms (anii 1990–2000) – neuropsihanaliză: visele nu depind exclusiv de REM (apar și în non-REM). Ele sunt legate de sisteme motivaționale dopaminergice din forebrain. Solms reabilitează parțial Freud, arătând că visele implică emoții, dorințe și motivație, nu doar activare haotică.

Alte teorii contemporane:

  • Teoria continuității (Calvin Hall, Robert Van de Castle) – visele reflectă preocupările zilnice; conținutul lor este continuu cu viața de veghe.
  • Teoria simulării amenințărilor (Antti Revonsuo) – visele sunt simulări evolutive pentru pregătirea în fața pericolelor.
  • Procesare emoțională (Rosalind Cartwright) – visele ajută la reglarea emoțiilor și rezolvarea conflictelor.

Astăzi, teoria viselor este profund interdisciplinară: psihanaliză (Freud/Jung), neuroștiință (Hobson/Solms), psihologie cognitivă, antropologie culturală (visele variază enorm cultural) și studii ale conștiinței (vis lucid, experiențe OBE).


REsurse

​

Site-uri și articole academice / de referință:

Videoclipuri YouTube și documentare recomandate:

Resurse suplimentare (texte primare, arhive și biblioteci digitale):

​