Necromãgion 

Se spune că Arbatelul Necromãgion nu a fost scris, ci șoptit de însuși Namorin, Spiritul Morții, în urechile primilor preoți care au învățat să asculte tăcerea. Paginile ei nu pot fi citite decât de morți. În ea se află cele șaisprezece moduri canonice de a chema și de a împăca moartea, rugăciunile prin care un trup se desparte de spirit, precum și cele mai vechi invocări ale Tărâmului Nodurilor și ale tărâmului Wane.

Arbatelul se păstrează în adâncul Sanctuarului Oaselor, ascuns sub mii de trepte de piatră și cenușă în catacombele din Aurethil, capitala regatului  Halmeir. Niciun om viu nu poate pătrunde acolo fără să lase în urmă o parte din sufletul său. Cei care se încumetă trebuie să înfrunte ecourile morților.​

Păzitorii acestui loc sunt Necroforii, preoții tăcerii, care trăiesc în liniște sabatică totală. Ei cred că fiecare sunet poate răni lumea de dincolo și că moartea trebuie slujită doar prin liniște și rugăciune meditativă. Se spune că atunci când un Necrofor moare, inima lui este așezată lângă Arbatel — ca o pecete vie menită să-l apere de privirea celor nechemați. Arbatelul este unul dintre cele mai periculoase volume din Infra Terra, puterea sa putând să aducă cetele spiritelor morților pe această lume sau să îngroape lumea în bezna morții veșnice. Multe rugi de liniștire și pace îi sunt adresate spiritului Namorin, pentru ca acesta să nu purceadă prin lume aducând moartea tuturor.

Deasupra catacombelor se ridică Aurethil, orașul-cetate al regilor Halmeirului. Vitraliile templelor revarsă culori palide pe zidurile de piatră albă, asemenea zorilor peste un mormânt liniștit. În centrul orașului se află Sanctuarul lui Helmeir, templul spirală al renașterii — locul unde rugăciunea și necromagia se amestecă fără să se mai distingă. Sub el, Arbatelul respiră în adânc, iar preoții Albi veghează asupra celor vii, ca nu cumva să tulbure ordinea celor morți.

Întregul regat al Halmeirului, unul dintre cele opt regate ale Mãgionului, se întinde peste un ținut de văi reci, coline împădurite și stânci ce răsună de ecouri funerare. Aici, moartea nu e teamă, ci o artă — un echilibru între trecere și veșnicie. În satele din jurul Aurethilului, copiii învață rugăciuni pentru cei adormiți, iar bătrânii vorbesc cu spiritele ca și cum ar fi rude plecate în alt sat.