Necromãghion 

Se spune că Arbatelul Necromãghion nu a fost scris, ci șoptit de însuși Mournir, Spiritul Morții, în urechile primilor varkani care au învățat să asculte tăcerea. Legendele spun că paginile ei nu pot fi citite decât de morți. 

Despre Necromághion, Cartea Sângelui și a Umbrei
​

Se spune că nici o carte n-a fost vreodată scrisă — ci doar descoperită — precum Necromághionul, Biblia Varkanilor, testamentul unui neam ce a trăit între viață și moarte, în pragul dintre lumină și întuneric.

Pentru Varkani, această carte nu este doar o scriptură, ci o ființă adormită, o inimă veche care bate încă sub coperta sa grea, acolo unde cerneala nu e cerneală, ci sânge, iar cuvintele nu sunt citite, ci auzite în minte.

Nimeni nu știe cu certitudine cine a scris-o. Se crede că a fost dictată în visul primului dintre ei, Varkan, fiul nopții și al primei jertfe, și că fiecare generație de inițiați a adăugat un nou strat, o nouă rană de sens. Ceea ce avem astăzi este doar un fragment — o coloană vertebrală de piatră și sunet, care încă susține tăcerea lumii.

Cele Cânturi Introductive și Capitolele Primei Vine alcătuiesc nucleul sacru al Necromághionului. Fiecare capitol poartă nu doar un nume, ci o chemare:

• Filocrania — despre firea timpului de dinainte de timp, un bocet pentru cei ce mor fără să fi trăit.
• Varkanath — despre obârșia Varkanilor, despre Legea lor de sânge și jurământ.
• Sanguilith — acolo unde sângele își amintește stăpânul.
• Noctilora — despre răsuflarea lunii neadormite.
• Hymnion — imnul celor ce se hrănesc în tăcere.
• Cryptaneum — despre încăperea ascunsă, sanctuarul de sub sanctuar.
• Tenebrilith — cum noaptea și-a devorat propriii copii.
• Mournmoon — tratat despre cenușă și lună.
• Domus — despre legământul sub cupolă, locul unde jurămintele nu se sting.
• Chorathane — o psalmodie a oaselor șoptitoare și a flăcării oarbe.
• Velithra — acolo unde trupul învață din nou să viseze.
• Umbrosyne — despre umbra Inimii Eterne.
• Carmina — cântarea Arborelui de Sânge.
• Domus Obscura — casa în care zorii refuză să pătrundă.
• Threnodora — tânguirea celor uitați.
• Seraphage — despre devorarea luminii de către întuneric.
• Magnacrypta — despre Marea Criptă și lucrarea sacră, Magnus Opus.
• Aeternaria — cântarea celor care nu pot muri.

Aceste capitole, rostite în limba pierdută a Varkanilor, formau un Corpus al Învierii, menit să țină trează memoria celor căzuți și să deschidă porțile dintre lumi. Necromághionul nu este o carte ce se citește — ci una care se ascultă atunci când lumânarea tremură, iar umbrele se adună sub pereți.

În tradiția Varkană, se spune că cel ce reușește să parcurgă întreaga carte fără a-și pierde mintea va înțelege secretul suprem: că Lumina însăși este o formă a Morții — și că numai prin întuneric se ajunge la adevărata viață.

Păzitorii acestui loc sunt Necroforii, preoții tăcerii, care trăiesc în liniște sabatică totală. Ei cred că fiecare sunet poate răni lumea de dincolo și că moartea trebuie slujită doar prin liniște și rugăciune meditativă. Se spune că atunci când un Necrofor moare, inima lui este așezată lângă Arbatel — ca o pecete vie menită să-l apere de privirea celor nechemați. Arbatelul este unul dintre cele mai periculoase volume din Infra Terra, puterea sa putând să aducă cetele spiritelor morților pe această lume sau să îngroape lumea în bezna morții veșnice. Multe rugi de liniștire și pace îi sunt adresate spiritului Mournir, pentru ca acesta să nu purceadă prin lume aducând moartea tuturor.