bine ai venit in infra terra

Se zice că Infra Terra e o planetă îndepărtată, care se-nvârte degeaba împrejurul unei portocale fierbinți, găzduind un copac uriaș pe care nu 
l-a văzut nimeni, mijlocită de un inel de nori otrăvitori botezat „Inelul Vaporilor Morții” (rebotezat cu drag de consilierii de turism simplu: „Inelul”) și având niște munți întunecați și cețoși în partea de jos, din vârfurile cărora, picături gigantice de gheață se prăvălesc în mohorâta beznă universală. Anticii au botezat acel loc „Pustiirea”, crezând că e tărâmul morților nedemni, unde lumina nu pătrunde niciodată, iar toți care rătăcesc pe acolo – pe lângă că stau cu capul în jos – sunt pierduți pe vecie…

Bineînțeles, nimeni nu crede așa ceva, însă au existat niște exploratori și pirați ce-au jurat pe mormintele mamelor lor că cel puțin o parte din cele de mai sus sunt cât se poate de adevărate – fapt neverificat...

 Acum, să începem: nimeni nu se pune de acord dacă Infra Terra e planetă, un ghiveci pentru un copac sau un inuendo creativ al   unei profeții. Astronomii (în care nu te poți încrede, căci poartă robe de la mâna a doua și miros a pergament ars) susțin că nu   poate exista pentru că „încalcă toate legile cunoscute ale stabilității orbitale”. Aici ei intră într-o luptă pe viață și pe pumni în   gură cu filozofii, niște țicniți absoluți, care susțin că Infra Terra există, detorită faptului că „atunci când te împiedici, a doua și   te doare posteriorul”, asta dovedind existeța unui sol tare, deci, al unei planete. 

 „Planeta” însăși – folosind această convenție lexicală de dragul poveștii – arată ca un pepene zburător care a fost scăpat, dat de-   a dura, înghețat, dezghețat, spart și cusut la loc de o veveriță divină fiind uitat mai apoi undeva la marginea realității. Un fapt cu   care atât astronomii cât și filozofii se pun de acord, este că putem numi „realitate” tot ceea ce poate fi văzut cu ochiul liber,   lucrurile invizibile fiind denumite trivial „halucinații” și, prin deducție simplu logică, fiind inexistente.

 Pe măsură ce ne apropiem, zărim un arbore uriaș țâșnindu-i din creștetul chelios – dacă putem numi „creștet” o calviție
 a unei sfere aproape perfecte: Throlianul, cunoscut și ca „Măgăoaia aia de Sus”, ale cărui ramuri ar adăposti palatele Zeilor.   Da, da! Palate din acelea cu turnuri, clopote, cofetării, pisici, câini, șosete desperecheate și-o grămadă de Zei semieterni,   ducând o viață obișnuită cu joburi 9 - 17. 
 Dar despre asta vorbim mai târziu…

 Te-ai putea întreba cum ajungi acolo? Cei mai mulți nu ajung. Unii au încearcat. Câțiva au dispărut ca măgaru-n ceață iar restul   s-au lasat distrași de covoare zburătoare, turbulențe temporale, stihii sau vreun gnom ce i-a păcălit să-l ajute să-și organizeze   sertarul cu ciurucuri.

 Dar pentru cei deosebit de îndrăzneți sau pur și simplu iresponsabili – ceea ce adesea e totuna – există Calea: un curent răsucit   de vânt, nori și logică haotică, care poartă aeronavele, vrăjitoarele și dragonii (întotdeauna roșii și de obicei sarcastici) spre   marginea posibilității, aruncându-i, cu o politețe brutală, pe stâncile înghețate ale Pustiirii, acolo unde totul este cu susul în jos.

 Se mai spune, că până la cealaltă planetă din apropiere – gri, nesemnificativă, dispunând doar de un munte țuguiat – ar exista   un pod de sfoară, pe care ar veni tot soiul de creaturi dubioase. Însă și acest aspect este discutabil, având în vedere că nimeni nu   a văzut capătul podului. 

 Ei bine, după cum lesne vedeți, multe lucruri sunt misterioase și neverificate pe această planetă, există mulți mincinoși,
 sursele istorice sunt doar niște firimituri într-o supă de cartofi, iar acesta este doar începutul descrierii Infra Terrei...