În subsolurile cele mai vechi ale Infra Terrei, acolo unde sunetele par că se aud printr-o apă grea, iar lumina ajunge ca un regret, există o artă care nu caută să vindece, să păzească sau să împartă echilibrul lumii — ci să pătrundă în el prin rupturi. Magia neagră, numită Ars Umbrae, este disciplina umbrelor dezlegate, o practică delicată și violentă în același timp, construită nu din elementele firii, ci din spațiile lăsate între ele.

Este o artă a ceea ce lipsește.

Magicienii acestei ramuri nu sunt, cum se crede adesea, monștri sau păgâni rătăciți, ci indivizi care au înțeles prea bine densitatea dorinței umane. Umbra lor nu se naște din ură, ci din excesul de voință. Iar întunericul, simțind aceasta, îi recunoaște nu ca pe niște prizonieri, ci ca pe niște potențiali parteneri.

În tradițiile Infra Terrei, ritualurile magiei negre sunt descrise ca „semne care nu sunt făcute pentru lume, ci împotriva ei.” Se desfășoară în camere fără ferestre, în păduri unde nu cântă insecte sau în cripte unde fiecare piatră pare să fi învățat să tacă. Practicanții trasează cercuri cu cenușă minerală, scriu cu pulbere de os, ridică vase de metal întunecat în care fumul nu urcă — ci cade, ca o pâclă grea ce înghite contururi.

Spre deosebire de alte forme de magie care cer sacrificii materiale, magia neagră se hrănește din sacrificii subtile: amintiri arse, identități fisurate, promisiuni încălcate, părți de suflet desprinse ca o coajă uscată. De aceea, cei care o practică nu rămân niciodată la fel. Unii își pierd reflexia în apă. Alții încep să aibă umbra întârziată cu o bătaie de inimă. Alții sunt uitați de animale, de copii, de flăcări.

Nimeni nu știe exact când Magia Neagră a intrat în lume. Există manuscrise care o consideră o rădăcină veche cât Prima Noapte, un ecou al ceea ce rămâne când lumina nu reușește să creeze formă. În alte texte se spune că disciplina a fost inventată de un om care a refuzat să moară, și care a învățat să-și schimbe umbra cu o alta, mai tânără, mai puternică, mai dispusă. Dar niciuna dintre aceste versiuni nu e acceptată complet. Magia neagră nu are un început. Pare doar să se fi aflat acolo, în așteptare.

MAGICIENI ȘI VRĂJITOARE 

În Infra Terra, magia neagră nu este doar o disciplină, ci un țesut care leagă ființele între ele și între umbre. Magicienii și vrăjitoarele sunt două fețe ale aceleiași arte: primii sunt constructorii ritualurilor, cei care trasează cercurile și chemările, cei care negociază cu demnii și entitățile întunericului; celelalte, vrăjitoarele, sunt receptorii, cei care simt umbrele și le dau glas, cele care știu să primească întunericul fără să-l supună, ci să-l integreze.

Ritualurile magiei negre sunt întotdeauna legate de timp și de ciclu. Miezul nopții este momentul preferat al practicanților, atunci când lumina se retrage complet și aerul devine dens, aproape palpabil. Se spune că între orele cele mai întunecate, cerurile Infra Terrei devin mai permeabile, iar demnii și umbrele sunt dispuși să răspundă chemărilor. În aceste ore, cercurile de cenușă minerală și liniile trasate cu pulbere de os devin instrumente nu doar simbolice, ci reale, care stabilizează legăturile dintre lume și întuneric.

Simbolurile au un rol esențial în aceste practici. Cocoșii, adesea invocați sau sacrificați simbolic, marchează trezirea sau chemarea energiilor ascunse; ei sunt văzuți ca mesageri între lumea vie și cea a umbrelor. Pisicile negre, fie doar ca prezență, fie integrate în ritual, sunt considerate veghetoare: ele simt demnii care intră și ies din cerc, respiră împreună cu incantațiile și pot amplifica sau bloca chemările. Alături de acestea, oglinzile, tăciunul, lumânările negre și vasele de metal întunecat devin instrumente prin care magia neagră prinde contur și formă.

Invocările magicienilor nu sunt rostite ca ordine, ci ca întrebări: ele caută acordul Umbrei, dialogul cu entitățile, nu supunerea lor. Demonii se prezintă doar dacă simt curiozitate sau respect; vrăjitoarele, prin conexiunea lor naturală cu Umbra, pot atrage aceleași entități fără cercuri și cuvinte complexe, printr-un gest subtil, un murmur sau o privire. Ritualurile pot fi menite să protejeze, să blesteme, să dezlege sau să plaseze o amprentă întunecată asupra unui obiect sau loc, iar efectele lor rămân vizibile adesea mult timp după ce cei care le-au săvârșit au dispărut.

Magicienii negri lucrează cu o precizie aproape chirurgicală: ei pot slăbi voința, muta umbrele unui suflet, lega sau dezlega energii subtile. Vrăjitoarele adaugă naturalețe acestor gesturi: ele simt reflexiile despicate ale sufletelor, pot tempera forța unui ritual prea brutal sau pot amplifica ecoul unei chemări subtile. Împreună, aceste două categorii creează magia neagră ca o operă vie, în care timpul, simbolurile și Umbra însăși devin părți integrante ale ritualului.

Ritualurile se încheie adesea cu un act simbolic: un cocostârci lăsat în cerc, o pisică care părăsește încăperea, o tăcere prelungită care permite Umbrei să se retragă treptat. Fiecare ritual, chiar dacă nu dăunează în mod direct, lasă o urmă: un ecou al intenției, o vibrație a întunericului, o ușoară deformare a realității din jur. Cei care nu cunosc aceste arte le percep doar ca senzații subtile: o umbră care nu se potrivește, o privire pierdută, un sunet care nu are sursă.

Astfel, magia neagră devine o țesătură între magicieni, vrăjitoare, entități întunecate și umbrele lumii. Nu este o magie a distrugerii fără scop, ci o artă a controlului subtil, a înțelegerii și manipulării spațiilor și ființelor nevăzute. În Infra Terra, fiecare ritual, fiecare simbol și fiecare invocare spune o poveste despre ce înseamnă să vorbești cu Umbra și să-i dai glas fără să te pierzi complet în ea.

Invocarea Demonilor

Practicanții magiei negre nu invocă animale, spirite sau elementali. Ei caută demonii — entități ale întunericului, ființe fără trecut și fără viitor, care există doar în prezentul negocierii. Un demon nu este slujitor. Nu este aliat. Nu este dușman. Demonul este o promisiune. Și, ca orice promisiune, are două capete.

Demonii pot fi convocați prin:

• Cânturi monotone care subțiază realitatea.
• Geometrii imposibile desenate pe suprafețe care nu ar trebui să poată fi scrise.
• Schimb de identitate temporară — un nume dat, altul primit.
• Fărâmițarea unei amintiri, oferită drept monedă.

Rolul demonilor variază: unii păzesc, alții proclamă, unii aduc vestea, alții doar ascultă. Dar niciunul nu vine fără preț.

Magicienii negri nu folosesc aceste invocări pentru a ucide — uciderea este primitivă, banală, trupească. Ei le folosesc pentru acțiuni fine, precise, aproape chirurgicale: deplasarea unei umbre, dezancorarea unui suflet, tulburarea unei case pentru a o slăbi, ruperea unei voințe pentru a o modela ulterior.

Ritualurile

Riturile magiei negre rareori sunt grăbite. Ele durează ore, uneori zile, în care magicianul devine atât observator, cât și catalizator. Cele mai comune ritualuri sunt:

• Umbrare — izolarea unei umbre din persoana ei.
• Răsturnarea luminii — distorsionarea percepției și a intenției cuiva.
• Încuibarea — plasarea unei volute de voință întunecată într-un obiect.
• Dezlegarea — scoaterea unei părți din sine pentru o utilizare temporară.
• Schimbul — darea unei amintiri contra unei acțiuni a unui demn.

Aceste ritualuri nu au nevoie de sânge; sângele este prea brut. Magia neagră preferă subtilul, fragilul, ceea ce atârnă greu doar pentru că este invizibil.

Relația cu Magia Cenușie, Transvăluirea și Entitățile de Prag

Magia cenușie — arta echilibrului — este incompatibilă cu magia neagră, dar o recunoaște. Transvăluirea, arta împărțirii sufletului în reflexii, este privită de magicienii negri ca o unealtă delicată însă insuficient radicală. Entitățile de prag, precum spiridarii, nu pot fi dominate de magia neagră, dar pot fi păcălite sau ocolite, iar uneori pot fi chiar atrase dacă pragul însuși este slăbit.

Există o legătură între toate aceste arte — una nescrisă, dar intuită: magia neagră nu creează, ci profită de ceea ce deja este crăpat. Cenușiul păzește, pragurile separă, reflexiile transvăluite limitează. Magia neagră rupe aceste limite.

Transformările  Practicanților 

Cei care practică magia neagră se schimbă lent, aproape imperceptibil. O umbră întârziată. O respirație fără ritm. Un nume uitat de alții. Uneori, în toiul unui ritual, o parte din ei rămâne în aer ca un fum greu, ca o idee care refuză să se întoarcă în trup.

De aceea se spune că magicienii negri nu mor. Ei se risipesc. Devin ecouri. Se scurg în locuri fără memorie, fără lumină. Unii devin demoni. Alții devin umbre fără stăpân. Alții dispar complet, ca și cum n-ar fi existat vreodată.

 Citește și Magia roșie.