despre cum broscoiul mudrock
i-a furat esența alchimiei
lui  Barmür  cel orb, 
mesagerul zeilor

Fiordul tăcerii. Satul Rünerak.

Adâncă era noaptea lui Yol în Fiordul tăcerii, atunci când, deschizând ușa marii hale a trauburului Mundson cel sur, heraldul Viðoar intră împreună cu un vârtej de ninsoare, atrăgând atenția tuturor celor adunați în jurul bușteanului aprins. Ca la fiecare Yol, atunci când tribul se aduna în jurul vetrei pentru a păstra flacăra aprinsă și a nu lăsa noaptea să înghită lumea, sărbătorind renașterea Zeului Soare, cu toții așteptau cu sufletul la gură sosirea heraldului rătăcitor, sperând să le ofere din cunoașterea sa, o legendă sau un cântec de vitejie. Se zvonea că Viðoar cunoștea istoriile și cânturile de la zeii înșiși ce-l iubeau pentru îndrăzneală și faptele de arme, dar mai ales pentru glasul său ce vrăjea pe oricine l-ar fi ascultat; regi și trauburi căutându-i compania și recompensându-l cu aur, blănuri și nestemate, doar pentru a-l asculta. Deși tăcut în majoritatea timpului, heraldul se înfățișă vesel salutând pe toată lumea și dăruind mici țapi sculptați copiilor - un străvechi obicei de Yol. 

Călătorești cu aprigul viscol heraldule! îi strigă trauburul Mundson vesel de revedere, cerându-i să se apropie de tron. Dar iată-te! Acum că ești în mijlocul nostru, suntem în sfârșit siguri că noaptea lui Yol va fi luminoasă și că poate zeii se vor mili de lume și nu o vor înghiți. 

Heraldul își plecă fruntea răspunzând la salutul căpeteniei.

Primesc fericit invitația domniilor voastre, capete încoronate și simpli pescari! Căci poveștile mele vă sunt dedicate în egală măsură! Iar în noaptea lui Yol cu toții sunt egali împrejurul sfântului buștean dătător de lumină și căldură! spuse cu o voce tunătoare heraldul, trezind sufletele tuturor celor care îi priveau statura impunătoare și blana de lup ce îi înveșmânta umerii.

Ia loc, ia loc heraldule! Noaptea este tânără și suntem nerăbdători să aflăm prin ce locuri ai mai călătorit, ce aventuri eroice ai mai avut și dacă Zeii s-au blagoslovit de noi să ne trimită un mesaj! replică trauburul, ridicând cornul cu mied în semn de bun venit și cinste. 

Apoi strigă: Să curgă miedul în cornuri, iar fripturile să sfârâie în proțap în cea mai lungă noapte a lumii! Fie ca-n zori, lumina lui Yol să strălucească peste acest fiord uitat de lume și peste ochii noștri!

Toți sătenii ridicară cornurile urând un Yol bun, într-o declanșare de veselie și optimism, sufletele tuturor vibrând la unison. După ce alte toasturi fură închinate și eroii satului lăudați rând pe rând pentru faptele lor de arme, se lăsă un lung moment de liniște, întrerupt doar de trosnitul puternic al flăcărilor ce mistuiau enormul trunchi așezat de-a lungul în vatra din centrul halei. Fu momentul în care Viðoar, dezbrăcându-și blana de lup, se ridică în capul oaselor, capul său tatuat aproape atingând bârnele înnegrite de fum ale căsoaei. Fără a anunța, aruncă o pulbere în flăcări, cauzând o salbă de scântei violet și o ceață mistică ce se înfiripă ca într-un vis. Tăcerea fu întreruptă de vocea heraldului, calmă dar susținută de ritmul povestirii ce le creă tuturor imaginea vie a celor ce le erau istorisite. 

Vă voi istorisi legenda broscoiului Mudrock ce fură esența Alchimiei de la Barmür cel orb, mesagerul zeilor. Vremurile despre care vorbesc sunt rătăcite în negura vălului evurilor și mi-a fost povestită de bătrâni care, la rândul lor, o auziseră de la bătrânii lor. Se făcea că însăși Noorna, Marea Țesătoare a Tapiseriei lumilor, fiind tânără și de o frumusețe răpitoare, își aruncă într-o zi privirile asupra unui bărbat ce se îmbăia în iazul de purpură al Tărâmului nodurilor despre care v-am mai povestit… Întrebându-și însoțitoarea despre identitatea acestuia, află că este nimeni altul decât Yol, Zeul Soare și părintele etern al lumii. Pe loc, se și îndrăgosti de acesta, dar nu îndrăzni să se apropie de dânsul sau să-i vorbească. În schimb se retrase în liniște cu dorința ascunsă de a-i deveni soție. Multe gânduri și sudori reci avu până când, la sfatul Warunei, Mama pământului, hotărî să îi facă un dar nemaiîntâlnit care să-l vrăjească pe tânărul zeu, făcându-l doar al ei. Așa că îi chemă pe piticii din fundul pământului, pe uriașii din munți și pe elfii din păduri, și le dădu sarcina de a crea un artefact atât de puternic care să îl poată impresiona pe zeul Soarelui într-atât de puternic încât acesta să îi ofere toată dragostea sa. Piticii, uriașii și elfii se puseră pe treabă negreșit, lucrând zi și noapte pentru realizarea prețiosului artefact. La final se prezentară în hala zeiței unde aceasta țesea marea tapiserie a universului și îi oferiră cadoul pe care îl numiră Alchimia, aceasta având proprietatea de a conferi puterea de a preschimba fierul în aur și de a conferi tinerețe veșnică celui care îi va descoperi secretele. Noorna fu extrem de fericită de realizarea supușilor săi, recompensându-i pe aceștia cu daruri nemăsurate. Apoi îl chemă pe bătrânul Barmür cel orb, mesagerul zeilor, rugându-l să îi ducă artefactul preaiubitului său Yol, dar să nu îi destăinuie de la cine este, decât după ce acesta îl va fi desfăcut. Punând prețiosul dar în desagă și luând cu sine toaigul de argint și lampadarul, bătrânul mesager porni peste văi, mări și câmpii spre Muntele Luminii, în vârful căruia sălășluia Zeul Soare și părintele etern al lumii, acolo unde, în marea sa hală din aur se lupta zilnic cu eroii căzuți, pentru ca seara să cineze la masa egalilor aflată în centrul halei sale. 

Multe zile și nopți Barmür călători prin vălurile de ceață ale Tărâmului nodurilor, străbătând întinderi fără de margini, sate și orașe, dealuri pusti și păduri întunecoase, din vreme în vreme oprindu-se să-și tragă sufletul în câte un loc, fiind invitat să rămână, dar nedorind să-și culce fruntea nicăieri. 

În cele din urmă, aflat pe culmea unui deal, văzu departe în orizont Muntele Luminii care se ridica alb și stâncos până dincolo de nori, acolo unde vârful i se pierdea într-o lumină enormă. Coborî așadar molcom, continuându-și drumul printr-o albie secată și pietroasă pe unde cursese odată un mare râu din care viețuitoarele plecaseră și pe ale cărui maluri copacii se uscaseră creând o tristă priveliște. 

Cu mult timp înaintea sosirii zeului prin acele locuri, în albia secată se aciuiseră diverse creaturi scârbavnice, iubitoare de întuneric și mucegai, ce își săpaseră tuneluri adânci în carnea pâmântului pietros sau care locuiau în grote. Printre ele, un neam mărunt și murdar, cel al broscoilor, ființe cu ochi bulbucați, piele plină de bube și sânge rece, iscoditoare și căutătoare de furtișag ce își aflau plăcerea îmbăindu-se în mocirlă și nămol, căutând apoi adăpostul pietrelor pentru odihnă și plăsmuirea planurilor lor malefice. Aici se născuse și trăise o viață întreagă un broscoi pe nume Mudrock, la fel de murdar și scârbavnic ca și ceilalți membri ai neamului său, împreună cu care păcăleau rarii pelerini și rătăcitori ce străbăteau albia secată, furându-le pungile cu Zadishari. Căci, trebuie spus, că nici măcar plăcerea de a se îmbăta în nămol nu le era mai mare broscoilor decât aceea de a hordui aur și al ascunde în bortele pământului, acolo unde săpaseră camere enorme în acest scop. 

Dar spre diferență de compatrioții săi, Mudrock nutrea o ambiție întunecată. În delirurile sale se vedea regele broscoilor și de-un egal cu zeii despre care auzise de la pelerini cum că ar avea puteri nemăsurate și că ar fi nemuritori. Nimic nu-i displăcea lui Mudrock mai mult decât lumina veșnică din vârful Muntelui Luminii la baza căruia își trăia neînsemnata existență. Ar fi vrut să poată fi la fel ca și Yol, frumos, veșnic și neînfricat, mai puțin că nici asta nu era tocmai pe placul său, de când îl întâlnise pe zeul Vial, șoptitorul răzbunării care poposise în fața grotei sale deghizat în cerșetor. Zeul era fratele lui Yol și din ciudă, îi dorea acestuia moartea, otrăvind mintea oricui îl asculta, broscoiul nefiind o excepție. Aflându-i ambițiile, Vial îl încurajase să caute să devină puternic și să își ucidă frații pentru a căpăta putere și a deveni rege peste broscoi. Mudrock îi ascultase sfatul și treptat, își orăvise și înecase toți oponenții, proclamându-se rege peste broscoi. Dar cum nu mulți îi mai rămăseseră aproape, fiind morți sau fugind din calea mâniei sale, Mudrock rămăsese singur să conducă peste regatul pietrelor și al peșterilor mucegăite, dar visul său doar crescuse până la fanatism.

Atunci când bătrânul Barmür se opri să-și tragă sufletul pe un pietroi, chiar la baza muntelui ce avea să-l urce, fu întâmpinat de vocea mieroasă a broscoiului care îi dădu binețe.

„Ehei bătrâne călător, dar ce vânt te aduce pe matale prin părțile astea de lume, secătuite și triste?” făcu broscoiul spre zeul istovit al cărui lampadar îi atârna la brâu luminând vag albia pietroasă. 

„Oh…” făcu mesagerul zeilor, încercând să înțeleagă de unde se auzea vocea. „Ce vânt să mă aducă… Sunt Barmür, mesagerul zeilor și duc un dar important colo sus, zeului Yol, Zeul Soare și părintele etern al lumii” 

„I-auzi… răspunse vocea regelui autoproclamat. Bine ai poposit atunci în regatul meu, continuă mândru broscoiul ieșind de sub pietroiul unde moțăise până atunci. „Sunt Mudrock, regele neamului broscoilor și te invit să-mi ți companie și să-mi fi comesean. Supușii mei sunt plecați… la vânătoare și se întâmplă că nu am pe nimeni alături de care să iau cina astă seară și tare mult m-aș bucura dacă m-ai onora cu prezența și poveștile dumitale!”

„Îți mulțumesc mărite rege, dar misiunea îmi impune să nu mă opresc să cinez sau să mă odihnesc mai mult de câteva momente. Am un dar de preț ce trebuie să îl ofer Zeului Soare, colo sus în vârful muntelui și nu pot pregeta.”

„Ei, ei, făcu mieros broscoiul cercetând desaga zeului. Zic să nu te judeci prea aspru. Pe aici trec mereu pelerini ce urcă spre a-i aduce daruri și prinos Zeului cerului dar cu toții se bucură de ospitalitatea mea și cinează în hala mea din peșteră! Sunt sigur că acum, în prag de noapte, nu poți să iei pieptiș acest munte uriaș. Numai când mă uit la fruntea sa aureolată de lumină, mă și ia amețeala și foamea. M-aș gândi de două ori înainte să refuz o cină și-o companie regală, oricât de neînsemnată ar putea fi ea pentru un Zeu ca matale… Ce-a așteptat atâta drum, mai poate aștepta preț de o seară, nu?”

Vorbele broscoiului erau mierii și înduplecătoare, iar Barmür se gândi că poate regele broscoi avea dreptate și c-ar trebui să se odihnească măcar o noapte după lungul drum ce-l făcuse străbătând nemărginirea Tărâmului nodurilor. Până și Zeii mai obosesc uneori… Așa că își urmă gazda spre gura unei peșteri adânci și întunecoase, în măruntaiele căreia se afla o mare hală în care regele își ținea tezaurul de aur furat de la călători, un tron sculptat și o masă enormă cu sute de jilțuri la care îl invită pe zeu să ia loc. Ba mai mult, el însuși îl servi cu bucate alese și mult vin șerpesc care îi deschise zeului apetitul și gura, povestindu-i lui Mudrock toată istoria iubirii zeiței Noorna pentru zeul Yol și fabricarea fiolei ce conținea prețioasa esență a Alchimiei, capabilă să confere iubire eternă și nemurire celui ce o bea. Urechile broscoiului se ațintiră spre oaspetele său iar în ochii săi bulbucați crescu o lumină întunecată care îl acapară. Un pahar urmă altui pahar și altuia, până ce Mudrock turnă zeului 1000 de pahare pe care acesta le sorbi din ce în ce mai amețit și mai leneș până ce simți că îi fuge pământul de sub picioare și se simți nevoit să ceară un pat de odihnă.

„Dar te rog drag prieten să te odihnești chiar aici, în hala mea! Am un pat tocmai bun pentru matale și am să-ți urez de pe acum noapte bună!” zise regele broscoi ajutându-l pe bătrân să se așeze pe patul rece de stâncă, în timp ce degetele sale lungi și umede îi înhățară sacul.

În zori, bătrânul se trezi cu o durere de cap cauzată de vinul șerpesc și, cum nu-și găsi gazda, își luă toiagul și opintindu-se prin beznă peșterii își regăsi drumul spre lumină, își urmă drumul luând pieptiș Muntele Luminii ale cărui stânci aureolate de lumina zeului străluceau magic.

Având artefactul cu esența Alchimiei, Mudrock îi deschise capacul sorbindu-i cu nesaț conținutul, căzând într-o transă adâncă în care rămase mai multe zile și din care se trezi realizând că ceva de proporții se petrecuse cu el. Acum putea auzi la depărtări de leghe, putea vedea prin măruntaiele pământului și asculta gândurile supușilor săi. Mai mult de atât, acum înțelegea tainele materialelor și a modului în care acestea se pot transmuta pentru a deveni mai pure și simți cum toate durerile îl părăsesc devenind ca un proaspăt născut. 

Astfel Mudrock deveni primul Semizeu al Infra Terrei,  puterea sa fiind de a înțelege tainele Alchimiei, a transmutării metalelor în aur și a secretului vieții veșnice. Mai mult de atât, cu noua sa înțelepciune realiză că această putere este un bun de preț pentru vrăjitorii tărâmurilor, așa că, luând cu sine o bocceluță, o tichie și un toiag asemenea mesagerului Zeilor, plecă în lume să vândă secretele Alchimiei tuturor celor ce le-ar fi căutat. 

Aflând despre pierderea mesagerului Zeilor, Yol se mânie mai presus de cuvinte. Și cum mânia nu mai putu fi păstrată, acesta rupse din sine cinci pepite de lavă plăsmuind cinci fii numiți Solarieni pe care îi boteză Incendrian, Pyros, Ignifer, Heliostar și Solstis, cărora le ordonă să plece negreșit în căutarea darului pierdut. Însă cum tot ce este născut din mânie caută răzbunarea, fiii nu-și ascultară tatăl, geloși pe gloria Zeului pe care o recunoșteau unul în celălalt, astfel încât, întâlnindu-se se luară la trântă, pârjolind în iureșul lor pădurile, satele, orașele, și secând mările și oceanele. Odată cu fiecare încleștare Solarienii se contopiră doi câte doi, devenind din ce în ce mai mari, până când ultimul, Solarion, ajunse cu mâinile la stele provocându-și tatăl la luptă. Atunci, Yol adună Zeii la sfat și hotărâră să îl înlănțuie pe uriașul mânios într-un clopot magic și să îl suie pe acoperișul templului din Or, cel mare templu dedicat de omenire lui Yol, acolo unde el se află și astăzi, oferind lumină și energie tărâmului pe care odată, demult, aproape că îl adusese la pieire.

Cât despre Mudrock, acesta acumulă averi nemăsurate pe care le îngropă în adâncul peșterii sale, sigilându-le în spatele unei porți enorme construită de uriași, a cărei cheie a fost lăsată spre păstrare minotaurilor pe care îi supusese prin magie. Asta până când, multe evuri mai târziu, un pitic șiret pe nume Scarli, avea să și-o însușească… Însă această legendă este pentru o altă noapte de Yul…

Toți sătenii săriră ca dintr-un vis, nevenindu-le să creadă că heraldul își sfârșise istorisirea  fără a le dezvălui și legenda lui Skarli, iar copiii îi săriră în spinare amenințându-l că îl vor arunca în furtuna Zeului întunericului dacă nu le va spune, însă Viðoar păstră tăcerea, zâmbind misterios, privirea sa pătrunzând prin sufletele tuturor celor care îndrăzneau să îl privească în ochi.

Glosar

Fiordul tăcerii - Fiord aflat în miazănoaptea Taranului, la marea Taranică.
Heraldul Viðoar zis Rătăcitorul - Figură legendară a triburilor din Taran, rătăcitor și povestitor care, conform legendelor, a întâlnit  cu Zeii intrându-le în grații.
Satul Rünerak - Sat aflat pe coasta Fiordului tăcerii, unde se petrece acțiunea poveștii.
Solarieni - Cei cinci fii ai lui Yol născuți din propria-i mânie. Cei cinci sunt responsabili de distrugerea vechii lumi, schimbarea mișcării de revoluție a planetei, radiațiile care au creat ființe monstruoase și modificarea radicală a istoriei Infra Terrei.
Traubur - Căpetenie a unui trib din Taran. Corespondent al unui Jarl.
Yul - Solstițiul de iarnă în emisfera Taranică.