arborele miazănoapte
& Diavolul 

Se spune că odată, demult, după căderea Solarienilor și pârjolirea părții de jos a Infra Terrei, întunecatul Zeu Nergul, părintele beznei, a devenit gelos pe Arborele Throlian. Acesta rămăsese neatins de furia Solarienilor și își muia coroana în razele calde și binevoitoare ale zeului cerului, Shumashu, dușmanul său absolut. Nergul se frământă mult și bine până când îi veni o idee. Decise să planteze nu un arbore, ci o întreagă pădure de arbori, în miazănoaptea pământului, acolo unde era numai pustiu și cenușă, iar gheizerele cu ape acide își aruncau jeturile în aerul sulfuros. Așa că își scuipă în palme puțin întuneric, rupse puțin timp din plămada eternității, iar la final frământă totul cu cenușa Pustiului pentru a da naștere unei semințe pe care o plantă acolo unde Shumashu, cu lumina sa, nu putea pătrunde niciodată, în deschiderea unei caverne adânci. Sămânța prinse rădăcini și iute țâșni din pământul puturos prin beznă, devenind puiet și apoi un arbore în toată regula. Fiind uscat încă de când ieșise din mocirlă, copacului nu-i dădură frunze, ci, fiind creat din sămânța unui zeu, mici fuioare de întuneric, precum vălătucii de vată, i se iviră pe ramurile urcătoare, îmbrăcându-i creștetul într-o coroană de beznă de nepătruns, precum chipul creatorului său. Când fu să facă pârg, căci și întunericul naște fructe, arborele dădu naștere unor fructe mici și smochinite, ce erau de-a gata putrezite. Dar, cum nimeni nu era în preajmă să le culeagă – și vai, ce-ar fi făcut cu dânsele? – ele căzură în mocirlele puturoase, fermentând cu zgomote scârboase.

Nu după multă vreme, alte tulpini își ițiră capetele chelioase și uscate. Trecând să vadă ce s-a întâmplat cu arborele său de miazănoapte, cum îl botezase, Nergul fu surprins să găsească o întreagă pădure ce împânzise grota și fu mulțumit. Zharok, corbul ce nu se despărțea de stăpânul său, stându-i mereu pe umăr, fu curios să guste fructele copacilor și îi plăcură. Așa că se ghiftui cu câte putu, iar, pentru că zeul urma să plece, mai luă câteva în pliscul său gigantic pentru a le înghiți mai târziu. Zharok era un corb bătrân și orb. Aripile sale aduceau noaptea peste univers și peste sufletele celor nemerituoși pe care îi lua în tărâmul Wane, al uitării absolute. Mestecând în zbor, înapoi spre cuibul său aflat pe piscurile muntelui cosmic Oblivion, Zharok scăpă din cioc unul dintre fructe, ce pluti vreme îndelungată, căzând hăt departe într-o poiană uitată de lume, în spatele unui cimitir, unde nici zeii, nici oamenii nu mai călcaseră de multă vreme.

Timpul trecu, iar din sămânța sa se ivi un nou copăcel al întunericului, strălucind în miezul nopții cu o aură rece, ademenitoare. În acea vreme, prin acele locuri rătăcea un tânăr pribeag, flămând și sfrijit, a cărui soartă îi fusese potrivnică încă de la naștere. O văduvă săracă îl părăsise, lăsându-l lângă un râu, în speranța că lupii îl vor mânca. Însă avusese noroc și fusese găsit de o șatră de vagabonzi care îl luară, crescându-l în șatra lor, învățându-l să se descurce ca și dânșii. Dar, după ce crescu, tânărul își văzu de drum, necunoscând statornicia sau dragostea. Hălădui din loc în loc, cerșind, dormind pe câmpuri și în fânețe, înfrățindu-se cu codrul și poienile, mâncând numai când sufletul vreunui păgân se milostivea de dânsul.

Așa se făcu că, într-o seară, băiatul se opri la poarta unui cimitir și, cum nu avea unde să-și petreacă noaptea, hotărî că și poiana din spatele cimitirului era tocmai bună de odihnă. Dar, nu mult după ce adormi flămând, pentru a treia zi, se trezi auzind niște voci zglobii care se certau vesele, ciocnind cupe și cântând cântece. Ridicându-se de lângă mormântul pe a cărui piatră își pusese capul, se îndreptă pe un drumeag spre tărăboiul din livadă și nu mică îi fu surprinderea să vadă o masă lungă, întinsă sub un copac uscat, mustind de bunătăți și vinuri în carafe, de jur împrejurul căreia se huzureau o sumedenie de cheflii, arătând în fel și chip. Unii purtau haine elegante cu epoleți de aur, alții purtau inele cu nestemate pe degetele lungi și albe, terminate cu gheare, în vreme ce alții, cu coarne învârtite, dănțuiau de mama focului într-o horă deșănțată, lăsându-și la vedere părțile rușinoase. Rânjind, cei din horă behăiau un soi de cântecel ce suna cam în felul acesta:

Hai și bea din cupa cea neagră,
Joacă și uită sub umbra macabră!
Mai gustă și fructul cel mai dulceag,
Te leagă pe veci în ospățul cel drag!

Băiatul se apropie de masa chefliilor, fiind pe loc invitat să ia loc și să se ospătească alături de dânșii. Unii îi turnară vinul cel mai dulce în cupe de aur, iar alții îl serviră cu cele mai de seamă bunătăți pe care băiatul le mâncase vreodată, acompaniat de cheflii cei bizari.

Avem cărnuri grase și pâini aburinde,
Vinuri ce-n flăcări par a se aprinde,
Dar mai presus de orice miere’s
Fructele cele mai dulci din panere!

O seamă de fructe, negre și zvâcnind de putregai, îi lăsară gura apă băiatului, căci foamea și uluirea îi întunecaseră mintea. Cu mâini tremurânde le înfulecă, simțind un gust amar și totodată dulce, ca un venin amestecat cu miere. Petrecerea continuă cu dănțuială, râsete și râgâieli puternice, sub copacul cel mort, până când băiatul căzu cu capul pe masă, adormind într-un somn greu, fără vise.

A doua zi, când frigul îl trezi, își dădu seama că era singur. Masa cu bunătăți, cupele de aur și cheflii se evaporaseră, lăsând în urmă doar sinistrul copac ce părea a emana fuioare de întuneric în loc de coroană de frunze. Ceva îl atrăgea în mod inexplicabil de copac, precum un dor nesfârșit de ceva ce nu avusese niciodată. Atunci se petrecu minunea cea mai neagră: în ochii băiatului se aprinseră viziuni. Voci șoptite îi umplură urechile, chemându-l, promițându-i putere, adevăr și comori nemăsurate. Hotărî să rămână în preajma copacului și, ca prin farmec, în seara următoare, cu voci țipătoare și hohoteli, creaturile hidoase reapărură din coroana de întuneric a copacului, prinzând a juca și a ospăta ca și cu o seară înainte. Băiatul fu din nou invitat să-și potolească setea și foamea. Cu fiecare fruct mâncat, umbrele i se strecurau în minte și suflet, iar glasurile nu mai fură șoapte, ci porunci. Nopți la rând, băiatul dănțui cu hoarda deșucheată până când le fu egal, ba mai mult, chiar superior, căci aceștia îi ascultau fiecare cuvânt cu mare atenție, făcându-i toate poftele.

În a șaptea noapte, însă, cheflii deveniră deodată serioși și, cu morgă, îi spuseră că aceea va fi ultima lor seară petrecută împreună. Băiatul, care pentru prima oară în viața sa simțise că aparține, începu să se codească și să îi întrebe cum de trebuiau să plece, căci el și-ar fi dorit, dacă se poate, să plece cu dânșii. Mesenii cerură să facă un sfat pentru a decide ce aveau de gând să facă în privința dânsului și-l chemară să le spună. Dacă avea de gând să meargă cu dânșii înapoi în negura din copac, acesta trebuia să îi uluiască cu ceva. Dar, cum băiatul nu avea nimic de preț, sfatul hotărî că trebuia să săvârșească ceva măreț pentru a-i impresiona. Îi dădură până la amurgul următoarei zile să le dovedească că este demn de dânșii și se făcură nevăzuți, ca și în zilele precedente.

Orbit de invocarea copacului și de frica că își va pierde prietenii care îl acceptau așa cum este, băiatul se dădu voii șoaptelor care îi bubuiau în urechi, mergând până la locul unde se afla mama sa, cea care îl părăsise, și, cu mâinile goale, o sugrumă fără milă, privind sadic cum viața i se scurge până la ultima picătură. Mândru de păcat, în amurg, luă cărarea ce ieșea din cimitir, înapoi la copacul întunecat, a cărui coroană de beznă vălurea asemenea fumului negru, dar prietenii săi nu îl întâmpinară. În schimb, aceștia lăsaseră în urmă trei daruri: un costum galben cu fireturi și butoni din aur, o coroană de rege și, sprijinită de trunchiul funest al arborelui, o mare oglindă cu sticla întunecată ca un lac adânc. Îmbrăcând degrabă costumul și încoronându-se, băiatul se privi mândru în oglindă. Însă, bucuria îi fu zădărnicită, căci trăsăturile i se înăspriră, apoi i se smochiniră, ca, la final, trupul să i se descarneze, pielea alunecându-i de pe oase, asemenea unor haine largi și vechi, inima prefăcându-i-se într-un cristal întunecat, rece și imobil.

Terifiat, începu să urle, dorind să spargă oglinda, însă aceasta începu să râdă hâd din adâncul său tenebros, precum gura căscată a unui gigant știrb, pe cale de-al înghiți. Astfel se împlini blestemul, iar băiatul se cocoță în copac, dispărând în norul de întuneric, nemaifiind niciodată văzut în forma umană, ci în noua sa întruchipare de spirit desfigurat, străbătând mocirlele Pustiului și pădurile de miazănoapte, unde își făcu sălaș alături de demonii cheflii. Acolo, alături de dânșii, se ospătă fără încetare din fructele ce dădeau viziuni sumbre și adevăruri crude, până când le deveni prieten, frate, lider și stăpân. De atunci, oamenii spun că băiatul blestemat a devenit Diavolul, regele în galben al vocilor ce smintesc sufletul și zdrobesc rațiunea. Iar Arborele de Miazănoapte, născut din sămânța lui Nergul, hrănind foamea orfanului, asasin al propriei mame, deveni poartă între tărâmul oamenilor și cel al demonilor.