suprarealism

Suprarealismul

Suprarealismul este una dintre cele mai influente mișcări artistice, literare și intelectuale ale secolului XX. El propune eliberarea totală a imaginației prin accesul direct la inconștient, vis, vis lucid, delir și irațional. Nu este doar un stil artistic, ci o revoluție a modului de a percepe realitatea – o încercare de a rezolva contradicția dintre vis și realitate într-o „suprarealitate” superioară.


Rădăcini istorice: de la antichitate la precursoarele imediate

Deși mișcarea suprarealistă propriu-zisă apare abia în 1924, rădăcinile ei sunt mult mai vechi. Imaginația onirică, hibridă și irațională apare încă din antichitate în mituri, vise profetice și texte sacre (ex. Cartea viselor a lui Artemidor din Daldis, sec. II d.Hr.).

În Evul Mediu și Renașterea timpurie, Hieronymus Bosch (c. 1450–1516) este considerat precursorul suprem. Tripticul său Grădina deliciilor (c. 1490–1510, Muzeul Prado) prezintă un univers halucinant: ființe hibride, corpuri contorsionate, scene erotice absurde, instrumente muzicale gigantice și peisaje infernale care par scoase direct din inconștient. Bosch nu ilustrează doar păcatul, ci creează o lume autonomă, onirică, plină de simboluri ambigue – exact ceea ce suprarealiștii vor numi mai târziu „imaginație eliberată”. Picturile sale au fost admirate de André Breton și Salvador Dalí, care le vedeau ca pe o anticipare a metodei paranoiac-critice.

Alți precursori importanți:

  • Pieter Bruegel cel Bătrân (scene populare absurde și demonice)
  • Giuseppe Arcimboldo (portrete compuse din fructe, legume, obiecte – colaj ante litteram)
  • Francisco Goya (Capricii și Dezastrele războiului – coșmaruri politice și psihologice)
  • William Blake și Johann Heinrich Füssli (viziuni romantice, demoni, erotica onirică)
  • Simbolismul fin-de-siècle: Odilon Redon, Gustave Moreau, Arnold Böcklin – lumi misterioase, visătoare, anti-raționale.

Toate aceste curente pregătesc terenul pentru ideea că arta poate accesa o realitate mai profundă decât cea vizibilă.


Dadaismul – puntea spre suprarealism (1916–1922)

După Primul Război Mondial, dadaismul (născut la Cabaret Voltaire, Zürich, 1916) a fost reacția radicală împotriva rațiunii care dusese la război. Tristan Tzara, Marcel Duchamp, Hugo Ball și Hans Arp au promovat absurdul, anti-arta, colajul, ready-made-ul și haosul. Suprarealismul s-a născut chiar din interiorul dadaismului parizian, dar a mers mai departe: în loc să distrugă doar, a vrut să construiască o nouă realitate pe baza inconștientului.


Nașterea oficială a suprarealismului (1924)

Cuvântul „suprarealism” a fost inventat de Guillaume Apollinaire în 1917 (în programul baletului Parade). Dar mișcarea propriu-zisă a fost fondată de André Breton.

Pe 15 octombrie 1924, Breton publică Manifestul Suprarealismului. Definiția clasică: „Suprarealismul. Substantiv masculin. Automatism psihic pur prin care se propune să se exprime, verbal, în scris sau în orice alt mod, funcționarea reală a gândirii. Dictarea gândirii, în absența oricărui control exercitat de rațiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale.”

Breton, fost medic în armată, influențat puternic de Sigmund Freud (pe care l-a vizitat la Viena în 1921), a văzut în vis, hipnoză și automatism cheile pentru o revoluție totală a spiritului. Primul grup includea Louis Aragon, Paul Éluard, Philippe Soupault, Robert Desnos, Max Ernst, André Masson, Joan Miró.

Au înființat Biroul de Cercetări Suprarealiste (1924) și revista La Révolution surréaliste (1924–1929), care arăta ca o revistă științifică, dar publica vise, desene automate și anchete absurde.


Principii și tehnici

  • Automatismul – scriere, desen sau pictură fără control rațional (ex. Câmpiile magnetice de Breton și Soupault, 1920).
  • Cadavru exquis – joc colectiv de desen/scris (unul începe, altul continuă fără să vadă).
  • Frottage (Max Ernst) – frecare cu creionul pe suprafețe texturate.
  • Grattage, decalcomanie, frottage – tehnici care lasă hazardul să creeze forme.
  • Metoda paranoiac-critică (Dalí) – interpretarea delirantă a realității.
  • Colaj, obiecte suprarealiste (ex. Ceașca de blană a lui Méret Oppenheim), fotografie (Man Ray), film (Un chien andalou și L’Âge d’or de Buñuel și Dalí, 1929–1930).

Scopul: să provoace „minunea” – întâlnirea neașteptată a două realități îndepărtate.


Artiști principali și extindere

  • Salvador Dalí – cel mai faimos, cu ceasuri topite, elefanți pe picioroange, metodă paranoiac-critică.
  • René Magritte – „Ceci n’est pas une pipe” – jocuri conceptuale cu imagine și limbaj.
  • Max Ernst – păduri, păsări, colaje.
  • Joan Miró – forme biomorfe, culori pure.
  • Yves Tanguy – peisaje mineral-onirice.
  • Femei suprarealiste (adesea subestimate): 
  • Leonora Carrington 
  • Remedios Varo 
  • Dorothea Tanning
  • Claude Cahun
  • Frida Kahlo (deși ea refuza eticheta).

Mișcarea s-a extins rapid: Belgia (Magritte, Delvaux), Cehoslovacia, Marea Britanie (expoziția din 1936), Statele Unite (exilul din al Doilea Război Mondial), Mexic (Kahlo, Varo, Carrington), Japonia, America Latină.


Suprarealismul în România

În România interbelică, suprarealismul a avut o prezență puternică prin Gellu Naum (considerat ultimul mare poet suprarealist european), Gherasim Luca, D. Trost, Virgil Teodorescu. Revistele Alge și Urmuz au fost platforme importante. După război, sub comunism, suprarealismul oficial a fost interzis, dar a renăscut sub formă de onirism estetic (1959–1970) prin Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag – o variantă mai lucidă, structurală, care refuza automatismul pur și punea accent pe visul controlat și construcția narativă. Emigrând la Paris, Victor Brauner devine cel mai mare suprarealist român. 


Absurdul ca parte a suprarealismului

Absurdul reprezintă o dimensiune esențială a suprarealismului, dar și o evoluție distinctă a acestuia, mai ales în teatru. Suprarealismul, prin definiția lui André Breton (1924), viza eliberarea inconștientului și crearea unei „suprarealități” prin vis, automatism și juxtapuneri iraționale – elemente care generează adesea un sentiment de absurd, de nonsens profund și dezorientant.

Teatrul absurdului (sau „Theatre of the Absurd”, termen inventat de Martin Esslin în 1960) a preluat și amplificat aceste trăsături suprarealiste, dar le-a mutat accentul de la explorarea visului și a subconștientului pur spre o critică existențială a condiției umane postbelice: lipsa sensului, alienarea, eșecul comunicării și ridicolul existenței cotidiene. Influența suprarealistă este clară – mulți absurdiști au fost marcați de dadaism și suprarealism (ex. Antonin Artaud, cu „teatrul cruzimii”, a fost un precursor suprarealist important). Totuși, teatrul absurdului este mai puțin oniric și mai ancorat în absurdul cotidian, mecanic și tragicomic.

Eugène Ionesco este exemplul clasic al acestei legături. Piesele sale timpurii – Cântăreața cheală (La Cantatrice chauve, 1950), Lecția (La Leçon, 1951), Scaunele (Les Chaises, 1952) – sunt considerate „anti-piese” care parodiază convențiile teatrale burgheze, limbajul golit de sens și rutina absurdă a vieții. Dialogurile sunt pline de clișee repetitive, nonsens lingvistic și situații hilare-terifiante, moștenite direct din automatismul suprarealist și din colajele dadaiste. Ionesco însuși a recunoscut influența suprarealismului asupra sa, mai ales în explorarea „insolitului” (ceea ce pare inexplicabil și golit de sens). El prefera termenul „insolit” sau „sentimentul insolitului” în locul „absurd”, văzând absurdul ca pe o stare în care lumea devine brusc uimitoare și fără explicație – foarte apropiat de scopul suprarealist de a provoca „minunea” prin întâlniri neașteptate.

În Rinocerii (Rhinocéros, 1959), absurdul devine politic: transformarea în masă a oamenilor în rinoceri simbolizează conformismul totalitar, o temă care depășește suprarealismul pur și intră în critică socială, dar tehnica rămâne suprarealistă – situații ilogice care escaladează grotesc.

Samuel Beckett (Waiting for Godot, Endgame) completează tabloul: absurdul său este mai minimalist și metafizic, cu așteptări infinite și limbaj fragmentat, dar rădăcinile suprarealiste apar în explorarea nonsensului ca formă de rezistență la rațiune.

În ansamblu, absurdul nu este doar o „parte” a suprarealismului, ci o ramură postbelică a sa: suprarealismul a deschis poarta spre irațional și vis, iar teatrul absurdului a dus această eliberare spre o confruntare directă cu vidul existențial, folosind umorul negru, clișeele și nonsensul ca arme împotriva iluziei de sens.


Moștenirea suprarealismului (până în 2026)

Suprarealismul nu a murit odată cu Breton (1966). El a influențat:

  • Arta contemporană și postmodernismul
  • Filmul (David Lynch, Terry Gilliam, Guillermo del Toro, regizori din New Weird)
  • Publicitatea și designul (imaginile șocante, juxtapuneri)
  • Literatura (Beat Generation, realism magic, Haruki Murakami)
  • Psihologia și terapia (lucrul cu visul, art-terapie)
  • Cultura pop (videoclipuri, meme, fashion, jocuri video)

Expoziții recente ca Surrealism Beyond Borders (Metropolitan Museum & Tate Modern, 2021–2022) au demonstrat că suprarealismul este un fenomen global, nu doar parizian, și continuă să inspire artiști din Asia, Africa și America Latină.

Astăzi, suprarealismul rămâne o atitudine: refuzul rațiunii exclusive, încrederea în puterea visului și dorința de a transforma viața însăși într-o operă de artă.


REsurse

​






dicteu 
automat

Facilitate secundară

Scrieți ce ar dori să știe clientul,
nu ce doriți să arătați.

A treia facilitate

O mică explicație a acestei minunate
caracteristici , în cuvinte clare.