Laboratorixul era cufundat într-o seamă de umbre mistice ce vălureau în dosul bibliotecilor înțesate de tomuri, ungherelor întunecate și-a marii mese centrale, o măgăoaie cât un pogon, deasupra căreia un moșneag cu înfățișarea unui anticar de mâna a doua își scărpina chelia părând că uitase ceva.

Hmm… oare…? bolborosi îndreptându-și ochelarii în formă de semilună ce-i alunecaseră pe vârful nasului borcănat.

O lumânare maronie își tremură flăcăruia denotând un curent subtil ce bătea dintr-un loc secret.

Snytch, tu ești, pramatie mică? Te-ai și-ntors așa de iute? făcu moșneagul concentrându-și privirea aupra unei mari roți din lemn pictată în felii multicolore, ce prezentau diverse sigilii aurii la intervale regulate, deasupra căreia, se mișcau în voie o sumedenie de omuleți minusculi ce păreau a nu avea habar că erau priviți. Doi dintre, spre exemplu, se opinteau cu un ditamai butoiul, încercând să-l urce într-o căruță. Alții munceau câmpul ridicând căpițe de fân, în timp ce niște leneși visau adormiți sub umbra unui copac.

Moșneagul se încruntă. Nu îi plăceau leneșii. Se scotoci prin buzunarele vestei sale rupcigăite până când chipul îi fu luminat de un zâmbet știrb.

Ah… da! Aici erai! vorbi cu sine admirând o monedă de argint pe ale cărei fețe erau încrustate doar două cuvinte: DA și NU. Puse meticulos moneda pe cant și-i dădu un bobârnac. Moneda deveni un titrez ce făcând rotocoale printre micii țărani, înainte de a se opri cu un zgomot puternic.

Daaa! strigă bucuros moșneagul. Eram sigur! Uite că există totuși UN DESTIN!

În cliap următoare se auzi un bufnet surd și moșneagul privi cum cei doi săteni care se opinteau cu butoiul, îl scăpaseră pe piciorul unui dintre ei, care prinse a urla cât îl țineau plămânii. Moșneagul zâmbi, frecându-și mâinile. Apoi, psalmodie ceva ininteligibil scotocindu-se prin buzunare și extrase o a doua monedă pe care o ciocni subtil de prima, pe vârfurile degetelor.

Un CLINK! diafan și argintiu reverberă în atmosferă și imediat, de partea cealaltă a măsoaiei, se auzi o pufnitură ca de artificii urmată de un norișor de fum vernil ivit de nicăieri.

M-ați invocat Artifexticăria ta? zise o voce țipătoare de dincolo de masă, dar moșneagul nu văzu decât o tichie de poștaș prăfuită ce prezenta doua aripioare de argint pe ambele părți.

Ba bine că da! răspunse cu aplomb moșneagul. Pe unde-mi umbli pramatie mică?

Prin Infra Terra mărite Artifex! Pe unde altundeva?

De ce? interogă Artifexul ceremonial, încruntându-și sprincenele stufoase de parcă nu auzise niciodată de acel loc.

Cum de ce? Măria ta m-a trimis! Nu mai țineți minte? Aveam să duc scrisoarea văduvei brutarului…

Moșneagul făcu o față posomorâtă, iar poștașul păși în lumina lumânării lăsându-se văzut. Avea un nas foarte de lung și ascuțit, chipul plin de pistrui și coșuri, părul zburlit și morcoviu, o gură mare cu buze subțiri și doi dinți ca de cal în față, ce-l făceau să vorbească ciudat. După haine părea un poștaș de modă veche, cu haine peticite și o tolbă din piele maronie de pe vremea străbunicii - toată prezența sa sugerând faptul că nu era bine să te încrezi într-un asemenea personaj când îți făcea vreo promisiune. Orice promisiune!

A, da… exact! Vezi că știi! i se adresă moșneagul, privindu-l de sus în jos, ca și cum ar fi știut mereu ce uitase complet. Și, cum mai e văduva? Bine sănătoasă? Cum o chema…? Zi…

Magdalena monseniore!

Vezi Snytch, tocmai de aia te-am ales în slujba asta, spuse moșneagul mulțumit. Mereu ești la punct cu tot ce mișcă!

Poștașul își roti ochi indicând un punct invizibil de sus.

Dar… monseniore… nu dumneata m-ai angajat ci…

Ei, ei acum… Plata lor la nevoile mele dragule… Deci s-ar putea spune că ești sub antrepriza mea. Nici urmă de dubiu! Altceva, mai ai de declarat din călătorie?

Omulețul se gândi o clipă. Apoi, mijindu-și ochii verzui ca de gâscan, își lungi un rânjet mieros.

Dacă măria ta mă întreabă… Acum aș avea și eu nevoie de niște ciuboate noi… Știți… am mai discutat asta… făcu omulețul ridicându-se pe vârfuri spre a atrage atenția la cizmele sale murdare cu găuri în bombee prin care îi ieșeau degetele.

Să n-aud! izbucni indignat zeul. Asta o discuți cu Consiliul, nu cu mine! După cum te lauzi, ei te plătesc, nu eu! Ei să-ți ia ciuboate! Ce-am eu a face dacă te bălăcești cu ele în toate noroaiele Infra Terrei? sau cum i-ai zis!

Snytch tăcu. Știa că iar întrecuse limita, deși era a patra oară când îi solicita perechea aia de ciuboate promise de Yul. În fiecare început de Ciclu, o nouă promisiune și apoi… nimic. Știa că zeul este un zgârcit bătrân și că nu îi va cumpăra vreodată nimic. De când Consiliul îl comisionase în regim de subantrepriză să-l servească pe Artifex Fortunator, o ducea din ce în ce mai prost. O vacanță nici nu mai știa de când nu avusese, ce să mai vorbim despre zadișari... Lui Artifex nu-i păsa că cei din subordinea lui au o familie… și că au sau n-au ce pune pe masă. Tot ce conta pentru el era blestemata aia de Roată a Destinului și monedele lui cu DA și NU, pe care oricum uitase cum să le folosească de când își cam pierduse memoria. O boală comună de altfel printre zeii vârstnici… Acum avea și pretenția ca el să preia sarcina ingrată de a da cu banul pe destinul bieților Infraterrani, nemaipunând la socoteală că făcea și pe poștașul ducându-le scrisorile alea odioase… N-avea niciun chef să facă pe judecătorul suprem. El era doar un comisar și atât, cu atribuții superlative și remunerație insuficientă. Oftă la gândul că în lumea zeilor, 
n-aveai cum să-ți dai demisia, iar eternitatea părea un răstimp cam lunguieț. Mai lunguieț și decât nasul lui.

Acum, hai să trecem la ce arde! zise Artifex, revenind la observarea roții. Uite-l și pe ‘nea Brumbur ăsta. Un leneș notoriu! Doarme la umbră, cu paiu' în gură. Zic să-i facem ceva… să-i cadă un măr în cap spre exemplu! Zic bine?

Cum considerați monseniore… spuse Snytch plictisit, știind cum mergea discuția de fiecare dată. Artifex făcea mereu doar cum îl tăia capul indiferent de ce sfat i-ar fi dat. De ce să se mai obosească?

Uite-l și p'ăsta! Ha! I-a căzut butoiu’ pe picior! Și-o merita!

Snytch se apropie, și-și freacă nasul lung de marginea mesei, privind micro drama în desfășurare. Pe una dintre feliile roții, un omuleț își ținea piciorul într-un unghi nefiresc și plângea în hohote.

Păi... se pare că și-a rupt piciorul, monseniore. O întorsătură nefericită a sorții…

Dar... de ce?  întrebăArtifex plin de zel. Nu i-am dat voie. Nu-mi amintesc să fi autorizat o... fractură. Am bifat  doar „căsătorie cu fata morarului” și „vânzare reușită a vacii”. Fractura nu era în plan! A scăpat de sub control!

Snytch oftă.

Monseniore, ați dat iar cu banul?

Banul? Ce ban? Ah, da... banul...

Privi moneda ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată.

Da, da! Nu mă puteam decide. Așa că l-am lăsat pe DANU să hotărască! Și a ieșit... asta, făcu încurcat dând din umeri zeul privinu-l pe bietul om care se văita lângă căruță sub privirile neputincioase ale unor gură-cască. Ce zice banul la fracturi?

Banul, monseniore, nu „zice” nimic despre fracturi. El spune doar DA sau NU. Ați dat cu banul pentru o răceală și ați nimerit probabil NU la „călătorie de afaceri”, ceea ce a activat „ruperea piciorului”… Cel mai probabil moneda a atins comutatorul mic, aproape invizibil, pentru „accident minor”.

Artifex își mări ochii ca și cum ar fi ascultat o revelație.

Comutator? Ce comutator? Am comutatoare? De ce nu mi-ai spus? Cine a pus comutatoare pe Roata Destinului?

Măria ta Monseniore... Acum vreo trei sute de roți. Ați zis că vă trebuie mai multe opțiuni decât DA și NU. Apoi ați uitat.

Ah… Făcu bătrânelul vizibil încurcat. Deci e vina ta că nu mi-ai amintit de comutatoare!

Snytch își freacă nasul, exasperat.

Cum să vă amintesc de ceva ce nici măcar nu știu că ați făcut? Sunt doar un executant!

Artifex îl ignoră.

Bine, bine. Dar acum ce facem cu ăsta? Plânge. Strică estetica. Toți ceilalți aleargă, lucrează, se îndrăgostesc... și el stă acolo în fund și țipă. E prea de tot.

Pfff… făcu Snytch scărpinându-se pe tichie ca și cum ea ar fi avut o mâncărime. Î-l putem repara. Sau îi putem da o cârjă. Sau îi putem da un destin de erou care și-a rupt piciorul salvând un butoi cu vin și astfel câștigă admirația satului.

A doua variantă! Asta e! Mai epic! Mai multă dramă! Dar... cum o activăm?

Snytch se gândi o clipă, apoi scotoci după ceva în tolbă și scoase o tabletă subțire de aur.

Aici, monseniore, pe tableta de control. Căutați „Modul Narativ” și bifați „Scenariu Redemptiv - Vindecare rană”.

Artifex se holbă ca și cum văzuse o minune și apucă tableta cu degete tremurătoare. Apasă de câteva ori pe „Modul Muzical - Tarantella” din greșeală.

Blestemate degete! Unde e? Snytch, fă-o tu! Grăbește-te, până nu moare de durere sau mai rău, până nu începe să scrie poezii triste!

Snytch sări să ia tableta, dar zeul i-o trase îndărăt.

Stai! Mai întâi dă cu banu'! Să decidem dacă merită o cârjă simplă sau una cu sculpturi!

Snytch se conformă aruncând moneda în sus. Aceasta se învârti strălucitor în aer, făcând un sunet de clopoțel, înainte ca tot el să o prindă cu îndemânarea unui profesionist.

Este un DA, monseniore! Merită o cârjă cu sculpturi, constată animat.

Superb! Și acum... Făcu o pauză lungă, privind în gol spre flacăra lumânării. Despre ce vorbeam?

Snytch își trase o palmă peste față. 

Despre faptul că trebuie să plec, monseniore! Mai am scrisori de distribuit. Și negustorul ăla de pește... cred că a obosit deja de alergat.

Ah… dar da… trebuie că ai dreptate. Dacă tot te duci ia și asta, spuse moșneagul întinzându-i o scrisoare cu sigiliu de ceară. 
E pentru un... um... tâmplar. Sau pescar. Ceva cu „ar! Îi prezinți scrisoarea, fără să mă întrebi detalii, că nu-mi amintesc!

Snytch luă scrisoarea, o băgă în tolbă și se pregăti să se dematerializeze.

Cum să vă contrazic, monseniore? întrebă mieros dar trist. Vă urez o zi… cu amintiri consistente!

Înainte ca Artifex să poată procesa gluma, Snytch făcu PUF! dispărând în norișorul său vernilin. Zeul rămase singur, uitându-se iarăși la omulețul cu piciorul rupt care era dus pe brațe de doi săteni spre casa comunală.

Hmm... oare ce-i cu țăranii aștia...?