legenda Mãghionului

Mult înainte că timpul să se fi cernut peste lume, înainte ca ecoul primul gong al Valonesului să fi umplut văile Lirionului și codri de aramă ai Dongreenului, din  cețurile dense ale Munților Marginii, a răsărit un tărâm mistic. Anticii l-au numit Mãghion, însemnând tărâmul magiei, stihiilor și al nemuririi - o întindere de păduri adânci, piatră și lumină pură, unde Mãghia era esența însăși a lumii, o forță neîmblânzită răsărită din tainele  pământului și din vârtejurile furtunilor. Acolo, în ținuturile neîmblânzite și austere mărginite de ocean, pădurile șușoteau prin frunziș, munții se mișcau în somn, iar apele își schimbau cursul după dorință. Un tărâm al focului și gheții, al peșterilor adânci și-al piscurilor golașe, sub norii negri ai miazănopții. Ascunse în crevasele întunecoase ale stâncilor sau în întunericul  vâlcelelor codrilor, mișunau bestii, duhuri și umbre ce nu cunoșteau începutul sau sfârșitul și nu se temeau de seminția omenească, care pe atunci încă nu poposise pe acele meleaguri.

În acea lume arhaică, trăia un popor nemuritor și misterios, a cărui origine a rămas necunoscută până în ziua de azi, pe care înaintașii l-au numit  Archavorai. Ei nu vorbeau și nu scriau, intelegandu-se prin telepatie și semne ciudate, pe care le desenau pe pământ sau le  sculptau în piatră. În tăcerea lor, milenară ridicau turnuri de veghe, cetăți și menhire, ciopleau Zeii tărâmului și aprindeau mari ruguri spre a le oferi ofrande și sacrificii. Fiecare gest al lor era un act de creație pură, iar Mãghia, energia originară, curgea prin ei precum apele limpezi printre stâncile ascuțite ale acestui tărâm fabulos. 

Dar tăcerea a fost spulberată într-o zi, când bătrânul  Melquior, cel dintâi dintre Archavorai, adormi lângă un Grimoniu - o bornă magică de piatră menită să lege pământul de suflul Mãghiei. În visul său coborî printr-o mare scorbură ajungând în lumea spiritelor, acolo unde îl aștepta Zeul limbajului, numit Shambolic, care i se arătă sub forma unui pitic zâmbitor. Acesta îl luă de mână și, conducandu-l printr-un labirint de caverne subpământene, îl arată calea spre centru lumii, acolo unde, odată ajunși, îi oferii in dar limbajul, sunt forma unei tabele din lemn cu semne scrijelite.

Prin limbaj, îi spuse Shambolic, vei putea stăpâni lumea viilor și a morților. Iată ‘Primul cuvânt’. Prin el vei trezi forța întregii MȂGHII, iar cu restul cuvintelor, o vei învăța să te asculte și să plăsmuiască tot ce îți dorești.

Când se trezi, Melquior purta în minte toate cuvintele sacre ale creației magice, devenind primul ei stăpân. Rostind primul cuvânt deschise cerurile, iar lumea tresării. Apoi, scrijelind rune pe un stâlp de lemn, dădu naștere unei cetăți magice pe care o boteză Lornigh. De acolo conduse tărâmul și pe toți ceilalți nemuritori în pace și ordine, ajutandu-se de rune. Astfel îi învăță pe ceilalți nemuritori puterea limbajului și taina runelor sacre, semnele care taie în piatră esența lucrurilor. Archavoraii au învățat cum să deslușească limba foșnitoare a copacilor și-a clipocitului apelor, au ridicat menhirele sacre, au început să vorbească, să cânte și să își scrie poveștile. 

Dar printre Archavorai se afla un tânăr neliniștit pe nume Umbran și, de când le auzi pentru prima oară, cuvintele îl  fermecară mai mult decât pe oricine. În ele simțea un hău infinit de putere, o chemare nebunească spre cunoaștere și dominatie. Într-o noapte, în timp ce săpa o groapă pentru a înfige un menhir nou, Nergul, Zeul întunericului absolut i se ivi din adâncime și îi șopti:

De ce să împarți puterea, când o poți ține întreagă? Mãghia e una, și unul trebuie să fie și stăpânul ei. De ce te lași umilit de bătrânul Melquior? Ce are el în plus de tine?

Umbran ascultă, iar șoaptele spiritului i se lipiră de suflet. Imediat, din adâncul gropii se ivi mânerul unei săbii a cărei lamă era neagră că tăciunele, ce părea a fi menită unui rege. Tânărul ridică sabia oferită de spirit și simți cum tot trupul i se înfiorează, că și cum spiritul acelei lame intrase într-însul, iar vocea îi grăi din nou, înainte de a se dezfiripa în fuioare întunecate. 

Cu fiecare cap luat și absorbția străfulgerării, vei deveni mai puternic. Spre a-l învinge pe Melquior, ai nevoie de energia străfulgerările tuturor Archevorailor.

În bezna nopții, Umbran începu să-și vâneze frații nemuritori. Rând pe rând, acesta reteză capete, luându-le străfulgerarea și devenind din ce in ce mai puternic. Însă cu fiecare străfulgerare, mãghia tărâmului se împuțină iar lumina magică a Mãghionului începu să se stingă.

Acest lung răstimp se numi Evul întunecat al Mãgionului. Ceea ce fusese o lume de liniște și echilibru, deveni un tărâm al strigătelor, blestemelor și crimei. Archavoraii, cândva vrăjitori tăcuți, au învățat să forjeze arme și să lupte cu ele, căci, în turbarea lui, Umbran ridică o armată care să-l ajute în scopul său întunecat. 

O mie de ierni dură masacrul Archevorailor, până când, rămas singur, Umbran ajunse în fața zidurilor cetății Lornigh acolo unde îl aștepta bătrânul Melquior, cel dintâi dintre nemuritori, a cărui putere era susținută de Mãghia tărâmurilor, rune și cunoașterea Primului cuvânt. 

În fața cetății cei doi își traseră spadele din teci și începură lupta. Timp de nouă zile și nouă nopți, spadele lor scânteiară, fără că vreunul să de-a semne de oboseală sau slăbiciune. Deasupra lor, cerul se rupse în două, iar pământul, cutremurandu-se, se prăbuși în abis. Rămași pe un pisc îngust și fără vlagă, nemuritorii se aruncară unul spre celălalt într-un ultim iureș.

Nimeni însă nu știu cine învinse în acea confruntare, cei doi fiind singuri în momentul luptei. Unii spun că Melquior a fost ucis și a devenit o piatră de hotar. Alții spun că Umbran a fost înghițit de propria-i spadă întunecată oferită de Nergul, aceasta alunecând în întunericul pământului, acolo de unde și ieșise. Însă acestea sunt legende… Peste timp, ele au devenit mituri, șoptite pe ascuns de locuitorii acestui tărâm misterios și magic. Castelele s-au acoperit de iedera uitării, menhirele s-au prăbușit, iar popoarele care au venit după, au pierdut vechea limba a runelor. 

Bătrânii numesc asta, Scindarea Primelor Cuvinte - clipa în care limbajul a pierdut puterea creației și a devenit doar sunete. Ranită, Mãghia s-a retras în pietre, ceață și ruine peste care, doar vântul, mai șuieră ecouri ale Primului Cuvânt,  și pentru o clipă, cei care ascultă simt cum mãghia reînvie.

Căci Mãghionul trăiește încă în ceață, în piatră și-n foșnetele pădurii.  Acolo unde tăcerea poartă ecoul miturilor și numele vechilor Archavorai…