​

Grioții sunt ființe născute dintr-o corupere a omului, dintr-o contaminare a trupului cu un spirit demonic sau, în cele mai negre cazuri, dintr-un blestem aruncat direct de Diavol. Nimeni nu știe dacă demonul se cuibărește întâi în carne sau în suflet, însă toți cei care au văzut un Griot jură același lucru: în el nu mai există un singur om, ci două prezențe care se luptă, iar una dintre ele nu aparține lumii vii. Ziua, un Griot poate rămâne om și poate trece neobservat printre ceilalți. Uneori pare doar istovit, cu privirea grea și cu o foame care nu se potolește. Alteori nu arată nimic, iar aceasta este partea cea mai primejdioasă. Se spune că unii au trăit luni întregi ca oameni obișnuiți, până când noaptea i-a chemat înapoi, ca pe o datorie.

Asemenea vârcolacului, Griotul suferă sub influența nopții. În anumite momente — când luna e plină, când ceața cade peste mlaștini, când pădurile devin tăcute ca un mormânt — omul se rupe și se transformă. Atunci se naște fiara: jumătate om, jumătate porc mistreț. Trupul se lărgește, oasele se îndoaie în forme imposibile, iar chipul capătă rât, colți și ochi aprinși ca jarul. În acea stare, nu mai rămâne rațiune, ci doar furie și impuls, ca și cum demonul ar împinge carnea înainte.

Grioții cutreieră păduri, margini de drum și mlaștini, acolo unde apa stă nemișcată și aerul miroase a putreziciune. Nu vânează ca un animal normal, ci ca o ură cu trup. Atacă turme, animale, căruțe rătăcite și oameni singuri. Uneori ucid repede, alteori sfâșie și târăsc victima în noroi, ca și cum ar împlini o poruncă veche, rostită de cineva care nu se vede. Dimineața, locul rămâne răvășit, cu urme de copite amestecate cu urme de mâini omenești.

Cea mai mare groază nu este moartea, ci mușcătura. Dacă un om este mușcat și supraviețuiește, blestemul poate să prindă rădăcină în el. La început apar vise: porți negre, coarne, un glas care îl strigă pe nume. Apoi vin nopțile de febră și mirosul de sânge care pare să-l urmărească. În cele din urmă, omul devine el însuși Griot. Astfel, Grioții nu sunt doar monștri, ci o molimă a spiritului, o boală care se transmite prin carne și întuneric.

Un Griot poate fi doborât cu mijloace convenționale. Sângerează, urlă, cade sub săbii, topoare, sulițe, săgeți sau foc. Nu este invulnerabil, iar asta îi păcălește pe mulți. Pentru că moartea nu este suficientă. Dacă trupul nu este sigilat în pământ printr-o binecuvântare puternică, o vrajă adevărată sau o slujbă de exorcizare, demonul din el rămâne agățat de lume. Și atunci, după ore sau după zile, fiara se întoarce. Unii martori jură că se ridică în aceeași noapte, iar alții spun că se ridică după trei zile, când pământul de deasupra mormântului devine cald.

Singura moarte sigură este moartea dublă: să ucizi fiara și să alungi demonul. Trupul trebuie închis în pământ cu nume sfinte, cu sare, cu semne, cu rugăciuni rostite fără greș. În multe locuri, se crede că numai un preot curat, o vrajă de sigilare sau o slujbă completă de exorcizare pot opri reîntoarcerea. Altfel, pământul devine doar o pauză, nu un capăt.

Cel mai tulburător adevăr despre Grioți este ceea ce se întâmplă după ce demonul este scos. În moarte, fiara se destramă. Colții se scurtează, râtul se retrage, părul cade în smocuri ude. Și, sub tot blestemul, se vede din nou omul care a fost: un tată, un ucenic, un soldat, un copil dispărut, un scrib, un călugăr. Uneori, pe chipul lui rămâne o liniște îngrozitoare, ca și cum sufletul ar fi fost ținut sub apă și, în sfârșit, a fost lăsat să respire.

Se spune că atunci când găsești urme de copite amestecate cu urme de mâini, să nu te rogi să fie lup. Lupul ucide. Griotul îți lasă ceva în sânge.