Între marile orașe negustorești de pe infraterra se vorbește în șoaptă despre Hălmășari, o frăție de leonieni, prădători ai drumurilor care își câștigă traiul din spatele sulițelor și al focului aprins în beznă. Nu sunt un trib, nici o simplă bandă de tâlhari, ci o organizație cvasimilitară, cu jurăminte stricte, ierarhii clare și un cod nescris al prădăciunii. Se împart în cete conduse de „Păstrătorii Coamei”, lideri aleși prin forță și viclenie, iar fiecare ceată are câțiva Urletari – mesageri și spioni care culeg zvonurile drumului și află dinainte itinerariile caravanelor. Atacă cu o disciplină care amintește de armatele regale, dar cu cruzimea fulgerătoare a unei furtuni de stepă.

Rolul lor în lumea infraterană depășește simpla jefuire: Leonienii sunt o putere de echilibru între negustorii prea lacomi și orașele care își întind brațele prea departe. Atunci când o cetate încearcă să controleze prea mult din comerț, cetele lor „curăță drumul” și redeschid rutele pentru micii negustori – nu din milă, ci pentru a menține fluxul de pradă. În piețele de frontieră, numele lor este rostit cu teamă, dar și cu un soi de respect întunecat: „Cine stăpânește drumul, stăpânește aurul”, iar Leonienii au învățat de mult că drumul însuși poate fi o împărăție.

 Scrisoare a Cronicarului Clepsidrei a XII-a Autilo Andus Antropus 
către cinstitul și credinciosul păzitor al zidurilor cetății Amarin, 
slujitor al rânduielii și al dreptății, om de strajă al cetății

„Cinstitule și vrednicule frate întru pază, cu plecăciune îți trimit aceste rânduri, scrise în ceas târziu al nopții, când candela mi-i pe sfârșite și clepsidra varsă ultimul nisip. Fie ție sănătate și tărie de braț, căci zilele ce vin sunt grele și primejdioase. Din slovele și veștile ce le-am adunat, am înțeles că o ceată de nelegiuiți Hălmăsari se află la hotarul pădurii Sălbăticiunii, ce străjuiește drumul cel mare către cetatea voastră. Aceștia nu sunt tâlhari de rând, ci o adunătură cu rânduială de oaste, având căpetenii și slujitori de veste, ce vestesc năvala prin vuiet ascuțit, spre a îngheța sângele în vinele oricui.

Rogu-mă dară, preacinstitule, să pui strajă dublă pe porți și să îndemni pe frații tăi de pază a purta sulița și arcul totdeauna gata, căci acești răpitori nu cruță nici negoț, nici suflet, nici legământ. Am văzut cu ochii mei ce rămâne în urma lor: care sfărâmate, giulgiuri de fum, tânguiri de negustor și drumuri pustiite. Precum zice vechiul proverb, „Cine nu stăpânește drumul, va fi stăpânit de el.” Fii dară cu băgare de seamă, căci Amarīn e ochiul bogăției, iar ochiul, fără pleoapă, degrab se orbește.”

​