Noaptea în oraș. fără părinți
Dănuț ungureanu
(fragment)

Romanul a obținut Premiul AntareSFest 2017, Premiul Romcon 2017, Premiul SciFi Fest 2017 și Premiul „Vladimir Colin” 2017.

You will see tremendous things, some of them frightening. But they won’t be real...

We will help each other to change the destiny of worlds, perhaps even to bring mankind back to humanity...

(Cordwainer Smith)

GLOSAR

Atomic - eră târzie, a energiei particulelor.

Ajustă - dispozitiv în procesul de revenire.

Ceaţă de viaţă - amestec pentru cord; suflet; duh.

Ceaţă de cifre - protolume, început pentru orice.

Cord - organ pentru circulaţia fluidelor vitale.

Electric - eră mijlocie, a electronilor în diferenţă de potenţial.

Folder - loc, proces, fenomen sau situaţie în eter.

Frățiori, surioare - supuși din aceeași promoție.

LOD -  lob delincvent.

Mamatrice - părinte stabil.

Mecanic - eră timpurie, a interacţiunii directe.

Megasol - cantitate de energie, un milion de soli.

Revenire - refacere a persoanei.

Tranzactor - artist, maestru al tranzacțiilor creative.

O   a m i n t i r e   ş i   c u v â n t   î n a i n t e

Un cord. De departe, ghemul roşu şi lichidul care umple borcanul de sticlă, nu mai mare de două palme. De aproape, ceaţă de viaţă în nervurile muşchiului.

O fabrică. În spatele borcanului hrănitor, un şir lung de alte borcane, iar în fiecare un alt cord. Leni trece printre ele cu paşi mari. Tati îl strânge de mână. Se grăbesc.

Poveștile bune vorbesc despre toate lucrurile din lume. De aceea îi bucură pe mulţi. Dar ele se pot întinde nemăsurat în spaţiu sau timp și niciodată n-avem timp, ori spaţiu, cât ne-am dori. Ne mulţumim cu poveştile simple...

Aici sunt peripețiile unui băiat care-a ieșit în afara eterului, singur pe stradă, la vremea când Faraon şi cei din tărâmurile de sus ale casei voiau ca totul să rămână aşa cum este.

În vremea aceea, învăţaţii împărţiseră lumea în patru felii:

Cea dintâi şi cea mai mare era salina. Acoperea toată faţa pământului şi încă nu-i găsiseră adâncimile.

A doua parte a lumii o formau casele, în care trăiau făpturi. Unele din ele adăposteau câte o centă de milioane.

Cea de-a treia era eterul. Cu toate că nu ocupa niciun loc, eterul era necuprins.

A patra şi cea din urmă parte a lumii era cerul gol.

Lumea atinsese un nod în care orice era cu putinţă şi nimic nu rămăsese necunoscut. Îşi ajungea sieşi, se cârmuia singură, cu legi care se năşteau singure. Era perfectă.

U n e l e   d i n t r e   p e r s o n a j e

Leni - un băiat real, în vârstă de doisprezece ani.
Tati Spector - părinte fizic, artist tranzactor, asociat.
Frend - prieten mic, util în eter și exterior.
Chanu Balai - funcţionar, autorizat de Nimeni.
Faraon - stăpân al lumilor.
Kaisa, Yansee, Fiora, Genuin - neveste favorite ale lui Faraon.
Jalabier - generalisim al casei.
Nimeni - mai-mare al funcționarilor, funcţionar principal.
Utarov - asociat al lui Spector, uncheșul lui Leni.
Valiant - asociat, consilier.
Cayman-Talvi - asociat binar.
Urban - asociat.
Killimanjaro, Tito Ram, Vivica Ram - figuri pitorești în exterior.
Citah -  vânător de eter al lui Faraon.
Focul Mic - un copil al străzii.
Comix - prieten mare, pentru exterior.

 PARTEA ÎNTÂI

GÂNDUL

01.

Lipsise doar un minut, cât să lingă o prăpădită de îngheţată multicoloră şi să-şi facă freza în cromul hondelor cu torace de viespe, priponite peste drum de „Brumă aurie”. Când eşti băiat-de-cartier-în-eter, pieptănătura bate fără probleme instinctul de conservare. Poţi îndura s-o iei rău pe coajă; poţi să fugi ca ultimul dintre lași pe miliardele de alei ce împart eterul; ți se duce vorba că nu-i nimic de capul tău, nimeni nu se împrietenește cu tine. Dar ești în stare să faci moarte de om dacă ți se clinteşte unul din firele de păr.

Însă acum nu era în eter, ci în afara lui. Într-o zi călduţă de primăvară, una din acelea în care nenumărate insecte, supravieţuind cine ştie cum pe dunele instabile ale salinei, dezmorţindu-se, mişcau ierburi sticloase sub muchiile de jos ale casei, emanând în plus un zumzet monoton, parcă de promisiuni vagi.

Cei ce se-ncumetaseră să încerce pe pielea lor cât mai multe din exterioarele eterului, vânturau prăvăliile, la vânătoare de suveniruri, flecuștețe pe care să le ia cu ei, să le ferece în argint sau în lacrimi de sticlă cât pumnul, să le țină la vedere pentru tot restul zilelor.

Ai acasă obiecte frumos aranjate în eter, cente de mii, pe care le poți accesa într-o clipă, bucurându-te de frumusețea fiecăruia dintre ele, ori mai bine lăsând creierul să hoinărească printre alei și rafturi, pe pilot automat. Să-ți servească doar seara, la culcare, o picătură de esență tare din suma tuturor senzațiilor pe care le-a prins în vreme ce tu erai ocupat cu altceva mai de soi. De pildă să joci „Mori-învie”. Dar când aduci de-adevăratelea ceva din exterior, când vii cu ceva care poate fi pipăit chiar cu degetele, adulmecat chiar cu propriile nări și, mai știi, chiar încercat cu vârful limbii, parcă altfel se uită toți la tine.

Aveau de unde alege, căci prăvăliile gemeau, ticsite. Şuruburi din Mecanic (măsluite cu doar câteva zile în urmă, cu scrijelituri și rugină roș-gălbuie, de jurai că-s vechi de secole); cipuri din Electric, cesiu din Atomic. Ieşeau din eter o dată pe lună, sau mai rar, cumpărau tot şi se-ntorceau acolo unde primejdia nu-i decât o vorbă, o invenţie de-a băsmuitorilor, o poftă a celor mulţi. Prin umezeala călduţă ce ținea până la amiază, schimbând poalele salinei în spume înşelătoare, se agitau euforici, bucurându-se de straiele groase, încheiate cu bumbi de aur sub bărbie, şi de ghetele înalte. Detestau exteriorul, de teama paraziților și nici măcar răsăriturile, ori apusurile nu erau perfecte, așa cum le puteau avea în eter.

Hondele opriseră cu răgete de groază, încălecate de mutanţi ai salinei pe care pelerinele de piele îi făceau să pară traşi în ciocolată. Când se decuplau plescăind de pe motoare, printre aripioarele radiatoarelor rămâneau firimituri de carne. Însă nici nu le păsa.

Praful de două degete, mersul crăcănat, privirea fixă, arătau că lăsaseră drum lung în spate. Goniseră la rasul dunelor, pe maşinăriile minunate ce le ţineau loc de picioare. Uitaseră de multă vreme să pășească.

– Hu-aaa! zbieră unul, adică orice.

Se dedau cronicilor laconice ale călătoriei, în amestec de sunete de-ale lor, şi vorbe împrumutate de la alte popoare, dintr-un capăt în altul al pustiei albe care le era, pe viață, drum și adăpost. Până să dea iama prin cabinele holo, băiatul îi văzu de aproape. Urla carnea pe ei după o baie fierbinte şi rachiu prost. Aveau nevoie de imagini cu multă verdeaţă, care să măture obsesia salinei din creierele mici, de şopârle, pricepute doar în pilotarea hondei. Le plăcea îndeosebi „Tarzan şi nimfele junglei”, un antic copleşit de vegetaţie, pe care-l savurau de câteva ori la rând până să treacă la altele. Consumând holo tot mai excitante, cădeau pe capete.

– Vlea? făcu cel care zbierase mai devreme. Tu, vlea asta?

Uriaş, prietenos, cu țeasta lustruită de pe care dispăruseră nasul şi urechile inutile. Un păpuşoi simpatic, numai bun de plesnit pe-un perete.

Întâi nu pricepuse cu ce-l îmbie. Apoi văzu: pe mâneca de piele ţintuită, se cățăra prudent fluturele salinei, Ksi-Ksou, cu picioroange de catifea galbenă și cenuşie, cât pumnul, acum inofensiv. Fiecare bumb al hainei - un şurub, un ac, altă piesă mică a unei honde răposate în mijlocul deşertului, cu scheletul tot mai albit de soare, era un obstacol greu pentru Ksi-Ksou.

Leni nu-şi putea dezlipi ochii de pe craniul lucios al pilotului, sub care se aflau, mai vesele ori mai spăimoase, toate întâmplările călătoriei. Mutantul îl îmbie iar cu fluturele mişcător, apoi se lăsă păgubaș. Cutele rare ale creieraşului său nu-i spuneau ce să facă mai departe.

Băiatul ridică gângania. În camera lui n-avea să reziste multă vreme, dar în folderele eterului mișunau cu miile, mai mari și mai frumoși, plus că-i puteai îmbunătăți cum îți trăznea prin cap. Găseai orice, însă nu puteai lua nimic cu tine, afară.

Nu-i era frică de-alde honda. În spatele lui, îşi făcea de lucru Comix, un obiect umanoid cu barba ca o perie de wolfram pe obraz, oase de superaliaj și bicepşi din plastă de cea mai bună calitate. Comix abia aştepta să crâcnească vreun motorizat, ca să-l strâmbe și mai tare. Afară de creierul sintetic n-avea pe dânsul decât plastă dură, regenerabilă, dar odinioară fusese mai uman ca mine şi ca tine, iar băiatul îl trecuse pe lista preferaților săi.

În vremea asta, Tati S, înțolit la patru ace, le dădea agenţilor lecţii de biliard, mişcându-se vioi prin ceața unui norişor de parfum scump. Agenţii îl urmăreau atenţi. Pentru escapadele personale, Tati nu-şi comanda decât paznici cu pedigri până la a treia generaţie. Vârât până peste cap în afaceri cu compuşi, nu suporta să stea în vecinătatea sinteticilor.

– Tati! strigă băiatul, traversând împiedicat, uite ce mi-a dat...

Îl auzise. Răsucind tacul, îi făcu un semn distrat cu mâna.

Locul numit „Brumă aurie” fusese închiriat pentru o după-amiază. Era printre puținele din exterior, afară de Cercul Tranzactorilor, unde-l ducea Tati. Înainte de asfinţit, când eterul se aglomera atât de tare încât zvârlea un miliard de locuitori ca să poată funcționa, deschidea uşa cu un ciocănit discret. Melon elegant din fetru autentic de contrabandă, baston de trestie, ghete lăcuite, garoafă albă la butonieră. „E vremea să ieşim în lume”, sclipeau ochii umbroşi, de crai bătrân, cu incisivii lustruiţi și strungăreaţă sub mustaţa care făcuse victime cât ultimul război. Iar el sărea beat de bucurie, smulgându-se din eter fără să respecte paşii înpoi. Uneori uita chiar și de geacuri. „Odată rămâi fără cap” îl dojenea monoton frendul.

Bărbatul se aplecă peste postavul verde, balansă tacul şi lovi ultima bilă. Agenţii îşi ţineau răsuflarea respectuoşi. Bila se rostogoli încet, de parcă cineva ar fi mişcat-o doar din ochi. O şmecherie.

Urmă o explozie înfricoşătoare.

Tati, felii din masa de biliard şi şase agenţi, aterizară în stradă, sub o arteziană lentă de cioburi. Blindajele prăvăliilor de suveniruri se blocară, sechestrându-şi clienţii. După cinci secunde, în colbul drumului căzu şi bila albă.

Apoi nu mai mișcă nimic.

„Fugi! Ascunzi! Nu plângi!” izbucni sub ţeasta băiatului glasul piţigăiat al frendului. Un ins ieftin, pentru copii între şase şi doisprezece ani, cumpărat de Tati la o aniversare. Leni îi dădu ascultare, fugind să se adăpostească lângă un perete. Comix îl urmă împleticindu-se. Explozia îi smulsese jumătatea stângă a pieptului. Dar chiar dacă ar fi rămas din el doar o bucățică dintr-un deget, bucățica aia ar fi fugit după băiat. Avea lucrul ăsta gravat pe fiecare moleculă.

Iar Leni vru să se-ntoarcă la ce mai rămăsese din Tati S, amăgit de vântul care răsfira șuvițele de păr ale corpului. Spre binele lui, frendul îl paraliză înainte de-a face primul pas.

Cabor sosiră după douăzeci de secunde, într-o tornadă de lumini şi sirene. Cel care se aplecase peste Leni purta coif, jambiere și mânuşi până la cot, care-l făceau să semene cu o insectă chitinoasă. Un boscabor, pesemne.

– Poţi să te mişti? întrebă.

Glasul îi scârţâia ca lagărele pe care-și răsucea capul. Sunetele forau aerul până la timpanele băiatului, dar de-acolo se risipeau neînțelese.

– Eşti întreg? Vrei să te ridici?

Privit de jos, nu prevestea nimic bun. Prin molozul care fusese „Brumă aurie”, se foiau alţii. Leni încercă să-şi descleşteze braţele din jurul genunchilor. Frendul se străduia să-l liniștească.

– Un rănit aici! semnaliză iar boscaborul.

Honda fură târâţi afară din holo, aliniaţi şi doborâţi cu rafale scurte. Leni îl zări pe cel care-i dăruise fluturele Ksi-Ksou, prăbuşindu-se primul, cu o grimasă nedumerită. După el, se rostogoliră și ceilalţi.

Un vis cu Tati, la cercul tranzactorilor...

O centă de superiori, într-un incendiu de afinţit, pe terasa mare. Sfârşitul unei zile grele. Tati s-a îmbogăţit pe sine și pe ei toți, încă o dată, mai mult așa, ca să le-arate cine e șeful. Ei se retrag din calea lui, îndoiţi de spate.

„Leni, spune Tati S (şi fiecare silabă moale iese împachetată în fum albastru, obţinut prin arderea unor ţigări de foi foarte scumpe), trebuie să trăieşti printre gândaci. Nu te teme de ei. Dacă ţi-e scârbă, scutură-i de pe tine şi gata.”

Băiatul nu pricepe cum pot bărbaţii să dea foc unor lucruri atât de frumoase cum sunt ţigările de foi. Într-o lume alcătuită din obiecte cromate, precise, reci, dure, acestea sunt moi, calde. Parfumul lor vine dinăuntru, ca un suflet, ceaţă de viaţă. O căldură molipsitoare, din mâna care a răsucit-o, din coapsele însorite ale unor femei iubite în alte vremuri.

Ei doi sorb apusul ca ierburile sarea. Leni simte ceva gregar. Înainte de a-l întreba pe Tati, glasul frendului risipeşte vraja. „Răcoare. Mai bine intrăm, Leni”.

02.

Înăuntrul era întuneric şi cald. Era bine. Întinzând mâinile, descoperi pereţii adăpostului etanş, sigur pentru o vreme. „KOSADA - Clădiri şi Demolări” presărase mii în marile gări ale casei.

„Trezeşte! Gândeşte!” spuse frendul, poate cam tare. Leni tresări. Pentru început, observă un orificiu minuscul, prin care trecea o funie de lumină galbenă. Se aplecă şi privi. Dincolo de oblon, Comix amorţise în genunchi, terminat din pricina pierderii de lichid. Leni izbucni în suspine.

„Tati e doborât”, explică frendul cu sărăcia lui de vocabular. „Acum plângi. E bine pentru toxine.”

Băiatul îi urmă sfatul. Când termină, îşi lipi din nou fruntea de vizeta supapei. Comix se refăcea rapid. Între marginile toracelui demolat mai erau doar câţiva centimetri, care se cicatrizau văzând cu ochii.

– Cine-a făcut asta? întrebă.

Ultimele lacrimi se uscaseră. În fagure putea rămâne multe ore. Avea paste, apă, aer. După explozie, caborii îi strânseseră de-a valma, supraviețuitori și răniți, turiști, negustori, bărbați femei și copii. Îi puseseră la păstrare, urmând să-i trieze mai târziu.

„Tati Spector e incomod. Mulţi duşmani”, spuse frendul. „Fabricanţi de compuşi, vânători...”

– Dar era bine păzit. Numai cineva apropiat...

„Eu sunt implant mic, Leni. Prelucrez date puţine. Pare funcţionar autorizat de Nimeni. Conştincios, ordonat.”

Leni cotrobăi prin fagure. O imagine se deschise în mediatorul din plafon. „Slavă lui Faraon! Atentatul de azi... nerevendicat...” zicea crainicul. „Victime...”

În imagini retrăi spaima, un miros greu de care nu mai scăpa. „Probe ridicate... un grup de...”

„Funcţionar autorizat de Nimeni”, se încăpăţână frendul.

Leni încuviinţă apatic.

– Zice că n-au mai găsit niciun honda în viaţă. Dar, frend, cel care mi-a dat fluturele de salină nu era la fel de viu ca mine şi ca tine?

„Reguli. Proceduri”. La toate astea, frendul n-avea, deocamdată, alt răspuns. Imaginea se închise, lăsându-i în întuneric. „Slavă lui Faraon!”

– Cât mai putem sta în fagure?

„Cabor au programat rond peste patru ore.”

– Şi Comix? făcu Leni. Să-l luăm înăuntru.

„Dacă nu l-au colectat cabori, așa trebuie. Reguli. Proceduri. Comix nu e bun, atrage atenţia. Stă aici - semnalează unde suntem. Mai bine îl gonim” (ei doi nu se plăcuseră niciodată.) „Dacă uităm de Comix, el se reface şi ajunge singur acasă.”

– Dar noi de ce să nu fim acolo în noaptea asta, frend? Înainte de cele patru ore. Deschide fagurele. Poți s-o faci, cum ne jucăm când ne-nchide Tati în camera mea.

„Interzis. Și străbatem casa dintr-un capăt în celălalt. Strada e pericol aici, Leni. Şi trenul e pericol aici. Iar în locuință nu intrăm fără părinte. Interzis acum.”

Leni căzu pe gânduri. Tati îl prevenise că uneori ar putea să fie despărțiți o bucată de vreme. Dar nu c-o să-l părăsească pur şi simplu.

– Bine, zise. Vreau să dorm o oră, foarte adânc. Poţi să-mi aranjezi asta. Apoi ne vom ocupa de toate.

„Idee rea, idee rea, Leni. Vin cabor peste patru ore. Ei ne duc.”

– Cabor au alte lucruri mai bune de făcut în noaptea asta, decât să se îngrijească de noi.

„Mai bine cu ei acasă.”

– Pentru tine, “acasă” e unde mă aflu eu. O oră de somn adânc. Nu-mi trebuie mai mult.

„Plan rău” se încăpăţână frendul. „Lasă cabor să se ocupe. Lasă asociaţi.”

– Ancheta o să se lungească săptămâni. Cabor nu-l iubeau pe Tati. Iar asociaţii or să îngroape tot de frică.

„De ce crezi...”

– Doar o oră de somn...