16 noiembrie 1974

            Observatorul astronomic Arecibo, Puerto Rico

            Valuri micuțe se spărgeau fără spumă pe malul îngust și pietros. Cerul perfect senin se întrezărea printre frunzele late ale cocotierilor înalți și ale palmierilor, nu departe de plajă. Câte o pasăre țipa strident, uneori în depărtare, urmat de fâlfâitul unor aripi mari, bătând aerul încă răcoros.

            Pe terasa înălțată peste faleză, îngrădită cu un gard scund de nuiele împletite, doi bărbați, singurii prezenți în dimineața devreme și fata somnoroasă de la bar, când soarele doar lumina cerul fără să fi răsărit încă, discutau, tolăniți în fotolii joase de răchită. Erau Carl Sagan și Frank Drake.

            -     Mulțumesc Carl pentru ajutor. Fără tine nu aș fi reușit, spuse bărbatul mai în vârstă, luând o înghițitură de cafea.

            -     Frank, zâmbi cel tânăr, eu sunt cel care îți mulțumește. Invitația ta a fost binevenită și mă bucur c-am acceptat-o.

            -     De ce te formalizezi? Suntem o echipă de formidabili.

            -     În primul rând îți sunt recunoscător că ai conceput ideea mesajului. Poate că mie nu mi-ar fi trecut prin cap.

            -     Și în al doilea rând?

            -     A fost o reală încântare să lucrez cu tine! Am pus bazele cercetării pentru căutarea vieții extraterestre.

            -     CETI este copilul nostru comun.

            -     Beau pentru asta, surâse larg Carl și ridică ceașca de cafea în semn de salut.

            -     Splendid locul acesta, își roti Frank privirea peste întinderea oceanului.

            -     Ce crezi că se va întâmpla cu unda noastră?

            -     Ce să cred? ridică celălalt din umeri. Va ajunge exact la țintă. 

            -     Messier 13 nu este chiar o țintă exactă ...

            -     E un roi globular. Tocmai de aceea, unde va nimeri, va fi exact la țintă!

            -     Constelația Hercules ...

            -     După numele eroului tău preferat ...

            -     Acum îmi spui? surâse Carl și mai sorbi o înghițitură din cafeaua răcită, apoi se strâmbă.

            Râseră amândoi cu veselie, apoi, pentru câteva clipe, deveniră serioși și gânditori.

            -     Cred că-i prea târziu pentru regrete. Carl?

            -     Da, desigur, tresări astronomul, ca și cum s-ar fi aflat undeva foarte departe.

            -     Douăzeci și cinci de mii ani lumină! Noi vom fi de mult praf și pulbere când unda va atinge primul sistem solar ...

            -     Praf și pulbere de stele, adaugă Sagan, cu o sprânceană puțin ridicată. Dar, colega, suntem primii care am trimis un mesaj radio spre alte sori, în altă constelație.

            -     Eu zic să nu așteptăm răspunul aici, pe această terasă. Mă trage curentul!

            Râseră din nou, fără să se miște din fotolii. Soarele își aruncă primele sulițe roșietice, poleite pe

marigni cu aurul dimineții, spre cerul al cărui culoare se confunda perfect cu cea a întinderii oceanului.

            -     Șirul unu și zero, murmură ca pentru el Carl Sagan.

            -     Numere prime, ai spus.

            -     Unu și unu.

            -     Trei minute.

            -     Numărul atomic al elementelor.

            -     Hidrogen. Carbon. Azot. Oxigen. Fosfor.

            -     ADN.

            -     Glucide și baze din nucleotide.

            -     1.679 cifre binare.

            -     Înmulțirea rândurilor cu coloanele.

            -     Rezultat semiprim.

            -     210 octeți.

            -     Frecvența de 2.380 MHz.

            -     La putere de 450 kW.

            -     Schimbarea fecvenței cu o rată de 10 octeți.

            -     10 Herzi.

            -     23 de rânduri.

            -     73 de coloane.

            -     X pe Y.

            -     Tu și cu mine.

            -     Numere prime.

            -     Șirul unu și zero.

            -     Oare cum va fi viitorul nostru? murmură Carl Sagan după un timp în care nu vorbise nici unul din ei. Mă refer la omenire. Crezi că vor veni vizitatori din spațiu, Frank?

            Frank Drake făcu un gest larg cu ambele mâini.

            -     Noi am făcut tot posibilul, veni răspunsul cu glas puțin tremurat, poate de frigul dimineții sau poate de emoție. Eu cred că tărie că există formă de viață inteligentă, acolo, departe, undeva în univers.

            -     Și eu cred la fel ...

            -     Carl! Om fi noi doi visători însă ne-am dedicat cu totul descoperii altor planete locuite. Poate nu oameni în formă fizică, așa cum suntem noi, cu burtă, chelie și ochelari de vedere, însă ceva tot trebuie să existe ... refuz să gândesc că suntem singura rasă gânditoare din întregul spațiul cosmic!

            -     Teoria lui Fermi este ridicolă!

            -     Un paradox.

            -     Noi încă nu putem călători nici măcar până pe Marte, cu atât mai puțin în alte sisteme solare. Tehnologia noastră actuală este abia în fază incipientă, însă ...

            -     Va veni și vremea călătoriilor interstelare, completă Frank Drake cu convingere.

            -     Dar asta nu ne împiedică să trimitim mesaje și, în timp, vom primi și răspunsuri. Sunt absolut convins de asta.

            -     Problema este distanța, nu legile fizicii.

            -     Probabil că și extratereștri au aceeași problemă ca și noi.

            -     Exact. Dacă sunt la același nivel de dezvoltare ca și noi, atunci singura șansă este să recepționeze mesajul nostru, să-l descifreze și să ne răspundă. Dacă sunt mult mai avansați tehnologic, înseamnă că, probabil, sunt deja aici, printre noi.

            -     Doar că noi încă nu i-am văzut sau poate că ei, ectratreștri, nu vor să se arate.

            -     Ecuația mea, publicată în septembrie '59, subliniază calculul civilizațiilor care pot fi detectate folosind un radio telescop. Rata de formare a stelelor în Calea Lactee, 1 pe an. Funcția stelelor cu planete locuibile, 0.5. Numărul mediu de planete asemănătoare Pământului per stea cu planete, 2. Funcția planetelor asemănătoare Pământului care dezvoltă viață, 1. Funcția plantelor care dezvoltă o viață inteligentă, 0.03. Funcția civilizațiilor care comunică în afara sistemului lor solar, 0.03. Durata medie de viață a civilizațiilor inteligente care pot comunica, 10 000 de ani. N = R*fpnefl fi fc L, scrise cu degetul pe șervețel.

            -     Doar una din 33 din totalul tuturor acestor planete poate susține viață dezvoltată și inteligentă. Sunt necesare 2,7 miliarde de ani de evoluție, cam două-treimi din totalul vieții pe Pământ, ca organismele multi-celulare să evolueze.

            -     Una din cele 33 de planete pot avea tehnologie dezvoltată. E nevoie de 1.4 miliarde de ani ca organismele multi-celulare să apară pe într-o formă conștientă de colonie și alte patru sute de milioane de ani să se dezvolte creierul, pentru a putea gândi autonom și separat.

            -     O civilizație inteligentă și receptivă evoluează timp de zece mii de ani, după care intră în declin și se transformă în altceva.

            -     Iar un radio telescop nu rezistă zece mii de ani, ca să primim și răspuns la mesajul nostru, concluzionă Drake, părând întristat.

            -     Vor primi generațiile viitoare, Frank. Cu siguranță.

            -     Ce mult mi-aș dori să văd asta. Adică să ascult și să descifrez un mesaj radio!

            -     Poți începe cu semnele acelea de pe câmpuri. Sunt o mulțime prin State, Marea Britanie și prin alte locuri ...

            -     Carl, doar nu mă crezi un copil, nu-i așa?

            -     Ba da, Frank, ba da. Ești un mare copil visător.

            -     Ca și tine, Carl. Ca și tine.

            Încă odată, râseră, bucurându-se de reușita lor deosebită și de razele soarelui care începeau să încălzească umbrele reci ale dimineții. Se ridicară și se îndreptară spre malul îngust și pietros, ca doi buni prieteni. Rămaseră o vreme unul lângă altul, privind răsăritul drept în față. Probabil gândindu-se că mesajul pe care îl trimiseseră în noaptea care abia se terminase, din observatorul astronomic din localitatea Arecibo de pe insula Puerto Rico, va ajunge cândva, peste mii și mii de ani, la o planetă a cărei soare va răsări la fel de frumos și de romantic din întinderea de oglindă al unui imens ocean ca cel terestru.

21 august 2001

Observatorul astronomic Chilbolton, Hampshire, England, UK

            -     Bunicule, bunicule! zbieră copilul alergând peste câmp.

            Bătrânul, care mătura în fața grajdului pentru vite și cai se opri din îndeletnicirea sa. Se sprijini de coadă și își duse mâna streașină la ochi. Surâse încântat să-și vadă nepotul, venit cu părinții lui de la Londra, să-și petreacă sfârșitul de săptămână în micul sat din sudul insulei, cu toate că era doar o zi obișnuită de marți, douăzeci și unu august.

            Băiatul o luase direct peste câmpul care odată aparținuse Royal Air Force Middle Wallop ca bază aeriană deschisă în 1940, pentru escadrila Hurricane 238, adăpostind unitățile Army Co-Operation Command, Krakow 308 poloneză și apoi escadrila 502 Spitfire 11A, de unde porneau împotriva atacurilor din ce în ce mai întețite ale avioanelor Luftwaffe.

            În prezent terenul făcea parte din zona guvernamentală a observatorului Chilbolton, construit în 1963. În valea îngustă străjuită de sălcii și printre tufe înalte, curgea lent și sclipicios râul Test, dinspre Hampshire spre Southampton și de acolo în mare. În partea opusă a intersecției șoselelor A34 cu A303 se ridica semeț și alb discul antenei rotative de douăzeci și cinci de metri diametru al Observatorului, pentru sudierea atmosferice și a undelor radio cosmice, iar ceva mai în lateral, în același perimetru, se aflau clădirile cenușii de birouri și de cercetare, laboratoare și depozitul de materiale.

            Urmărind apropierea nepotului său, Brod Hamilton, fost combatant în al doilea război mondial, în războiul din Vietnam, Corea și Faulkland, se gândea cu amuzament că restul lumii, adică cei din afara comunei Chilbolton, aveau impresia, ne-combătută încă, că acolo se întâmplau lucruri secrete, ciudate și neexplicate. Pe undeva aveau dreptate, cercetările și studiile științifice nu se puteau divulga presei până la finalizarea și reușita acestora.

            De aici și până la zvonuri nefondate, sau poate că da, bazate pe fapte reale sau doar pe imaginație ... oricum, povestea de acoperire era mereu aceeași: studii și experimente meterologice, chiar dacă deasupra lor zbura un balon de măsurat viteza vântului sau un dirijabil sau vreun obiect neindetificat. Anedocta cea mai bună, în inconfundabilul stil britanic, era că doi turiști se opresc la marginea gardului, își aprind câte o țigară, dacă tot erau acolo fac și poze ca amintire a excursiei iar apoi pleacă fără să se grăbească, vorbind rusește. Ca în vremurile bune, adăugă Brod Hamilton în gând.

            -     Bunicule! strigă copilul și se avântă pe panta lungă și domoală a micului deal unde se afla stabilimentul animalelor.

            -     Ai grijă Micah, strigă bătrânul înapoi. Să nu te împiedici.

            -     Buni-cu-le, gâfâi băiatul, cu părul blond lipit de fruntea transpirată.

            -     Ce s-a întâmplat?

            Puștiul se sprijini cu palmele de genunchi și respiră sacadat.

            -     Charles, bătrânul Charles amenință că dă foc la sat ...

            Brod Hamilton se încruntă. Îl cunoștea mult prea bine pe Charles Doyle, de pe vremea când fuseseră amândoi foarte tineri și serviseră amândoi în aceeași unitate militară, luptând apoi cot la cot în diferitele războaie ale lumii, salvându-și unui altuia viața, de mai multe ori.

            -     Haide că nu-i așa de rău ... de ce nu a dat mama ta un telefon?

            -     A telefonat de mai multe ori, gâfâi băiatul. Dacă tu ești la grajduri cum să auzi telefonul din bucătărie, bunicule?

            -     E logic ce spui. Despre ce e vorba?

            Ar fi vrut să adauge că bătrânul Charlie s-o fi îmbătat din nou, în plină zi și făcea scandal, însă nu voia să zică asta în fața copilului.

            -     I-a călcat cineva grâul ...

            Îi veni să râdă dar se abținu. Nu era pentru prima oară când în grâiul, orzul sau secara oamenilor apăreau tot felul de, hmm, cum să le numească, modele, figuri, desene ...? Toată lumea îi suspectase pe Doug Bower și Dave Chorley, bețivani notorii și mari scandalagii, că erau autorii ”culcării” cerealelor, folosind o bucată de scândură legată de o sfoară. Oficialitățile au descris acțiunea lor drept ” încălcarea spațiului particular și acte de vandalism”. Cei doi primiseră o sumedenie de amenzi, fuseseră și arestați în mai multe rânduri.

            Societatea Regală de Astronomie respinsese vehement aceste terorii ca fiind ”nefondate, ultragioase, care se abat total de la etica disciplinei științifice”. Însă presa, locală și națională, chiar și cea străină, avidă de senzații și noutăți, continuau să publice fel de fel de articole, aprinzând imaginația multora pentru inedit și teorii ale conspirației.

            Mai ales că astfel de semne, din ce în ce mai sofisticate și detaliate, apăreau în mai multe locuri de pe teritoriul britanic, nu numai la Chilbolton. Cei doi ”creatori” odihnindu-se în arest, nu avuseseră posibilitatea să iasă la câmp. Iar modelele, din simple deveneau mai mari, mai ample și foarte elaborate.

            -     Brody! Te caută de la Observator! strigă soția sa ivindu-se de după casa aflată nu departe de grajduri.

            Îi făcu semn cu mâna că o auzi. Dacă era căutat de la Observator, nu putea însemna decât un

singur lucru. Găsiseră încă un desen pe parcela lui Charles. Aveau nevoie să ridice micul avion în aer și să

survoleze zona, să vadă despre ce era vorba.

            -     Micah, se aplecă spre copil și-i ciufuli claia blonduță de păr. Du-te la buni Pippa să-ți dea niște plăcintă cu mere ... și arată cu degetul spre femeia care încă aștepta la colț de casă.

            -     Da, bunicule, strigă vesel puștiul, cu glasul său ascuțit. Plăcinta bunicii e cea mai bună!!

            O rupse la fugă în timp ce el începu să coboare o altă potecă spre un hangar micuț, aflat la baza movilei ce nu se putea numi deal. Știa ce avea de făcut, cu siguranță Pippa le spusese să vină încoace, până scotea el prăfuitul și învechitul avion cu șase locuri, modificat și folosit de obicei pentru a stropi recolta împotriva insectelor dăunătoare.

            Regiunea Chilbolton era o câmpie întinsă, aproape plată, unde producția de cereale era cea mai importantă. Lângă moara veche, cea construită în 1761, se ridicase o fabrică de morărit și o sumedenie de băcănii apăruseră în sat. De când se pusese observatorul în funcțiune, pe terenul Forțelor Aeriene Regale, oameni noi, veniți din toate regiunile Regatului Unit, se mutaseră în sat, aducând o plus valoare economiei zonale.

            Apăru o mașină verde care opri pe porțiunea betonată din lateralul hangarului. Brod Hamilton pornise deja motorul avionului, care huruia și scotea o dâră de fum negricios, apoi îl cuplă la turație maximă. Patru persoane urcară la bord, ultima închise și securiză ușa. Avionul era un /////////////,

            Toți cei patru aveau aparate de fotografiat și unul chiar de filmat. Bătrânul Hamilton rulă până pe pistă și în curând se aflau în aer, survolând zona. Nu era pentru prima oară când lanurile oamenilor erau culcate pe jos, apărând tot felul de imagini complicate și aiurite, cu toate că unele erau chiar frumoase.

            Zărind de sus, pe câmpul verde de dincolo de gardul Observatorului, se vedeau două formațiuni conceptuale, cum erau numite oficial, la distanță de două sute de metri una de alta, prima fiind un pătrat destul larg și a doua, un imens dreptunghi orientat cu baza mică spre colțul gardului. Reduse altitudinea avionului cât de aproape putea de sol. Toată lumea fotografia și emitau păreri peste păreri.

            -     E o față umană.

            -     O față de extraterestru.

            -     Așa ca a ta?

            -     E Sfinxul egiptean.

            -     Nu zău?!

            -     E Viracocha!

            -     Zeul pre-incaș? Nah! 

            -     Cel mai mare creator al universului, al soarelui, a lunii, astelelor, al timpului și a tuturor civilizațiilor.

            -     Nu este singurul și nici cel mai mare creator al universului. Mai sunt și alți zei, o grămadă ... fiecare civilizație a avut un zeu suprem care a creat lumea. Vezi doar mitologia africană. Toate triburile și sunt cu miile, au câte un astfel de zeu care a creat lumea și universul. Ce să mai zic de Asia, America Latină, Australia ... să nu mai amintesc despre creștinitate ...

            -     Asta înseamnă că există câte un univers pentru fiecare zeu?

            -     Nu. Nu fi naiv. Există un univers pentru fiecare om de pe planeta noastră!

            -     Chiar și universurile extratreștrilor ...

            -     Cydonia.

            -     Fața marțiană dintre craterele Arandes și Bamberg.

            O clipă, privirile se ațintiră spre cel care vorbise. Apoi își reluară pozatul. Avionul trecea acum peste dreptunghiul lung de 36,576 metri și lat de 21,336 metri. Jos, se vedeau niște oameni care stăteau sau mergeau în jurul celor două imagini. Topografi de la Consiliul Local veniseră să măsoare, jurnalistul de la singurul ziar al localității și mulți gură cască. De la nivelul solului nu se vedea mare lucru, doar spice îndoite și culcate în anumite direcții precise. Nici una ruptă. 

            În zona lor din sudul Angliei, primele desene în lanuri apăruseră înainte de anii șaptezeci, cu modele simple, la început doar ca niște cercuri multiple. După 1990 aceste formațiuni începuseră să crească în dimensiuni și aspect, contur și configurații ale prezentărilor, incluzând elemente strict geometrice, linii perfect drepte și parcă fiecare imagine în parte își nara propria poveste prin înfățișări 2D ale unor obiecte tridiminesionale.

            De-al ungul anilor, multă lume se perindase prin câmpul lui Charles Doyle, unii de peste Ocean, alții din capătul estic al Europei sau chiar de la antipozi, mânați cu toții de aceeași curiozitate. Veniseră și oameni de știință deghizați în turiști, biologi, astronomi, fizicieni, chiar preoți de la diverse confesiuni și mulți alții din diferite discipline sau domenii de activitate. Unii puteau, alții nu, să accepte teoria evoluției umane oglindită în semnele din lanurile de cereale, prin prisma logicii lui Fort.

            Între timp, modelele începură să se diferențieze între creații mecanice și cele care păreau a fi făcute cu mijloace electrice și prin energia microundelor până la pictograme binar codate. Se năștea întrebarea: însemnau ceva aceste forme? Erau un mesaj venit din alte lumi? Cum să intrepreteze aceste semnale?

            Întorși la Observator, discutau despre cele descoperite. Fotografiile developate fuseseră înșiruite pe masa lungă din sala de ședință și fiecare se uita cu alți ochi, gândindu-se la diferite modalități de abordare.

            -     În noiembrie 1974, vorbi prima Rosie Fletcher, directorul Observatorului Chilbolton, Sagan și Drake au trimi o undă radio de la Arecibo.

            -     Crezi că acesta este răspunsul? se scărpină în barbă Marshall Grant, cercetător științific în domeniul variațiunilor vântului solar.

            -     A fost primul mesaj radio trimis în spațiu, comentă Georgina Houghton, inginer tehnic în optimizarea amplificatoarelor cu zgomot redus al undei milimetrice.

            -     Două miliarde de watts au folosit pentru transmisiune, completă Asher Butller astronomul.

            -     Trimisă la distanța de douăzeci și cinci de mii de ani-lumină, tocmai în M13, zise Eira Saunders, inginer de sistem și monitorizarea observațiilor astronomice.

            -     Timp de douăzeci și șapte de ani nu s-a primit nimic, ridică din umeri Georgina.

            -     Exact. Nici nu avea cum să vină un răspuns, bombăni circumspect Asher.

            -     Sagan a murit acum cinci ani ... intră în discuție și Benedict Moore, meteorolog spațial.

            -     Asta n-are nicio relevanță.

            -     Interesant este că, totuși, am primit un răspuns, însă nu cel așteptat, spuse Sabina Collins, luând în mână câte o poză și privind-o cu atenție.

            -     Știu ce vrei să insinuezi, se întoarse Rosie Fletcher spre ea.

            Sabina puse cele două fotografii una lângă alta.

            -     Tocmai la asta mă gândeam și eu, se aplecă Marshall spre masă, între cele două femei.

            -     Explică, îi ceru Asher Butller, privindu-l peste rama subțire al ochelarilor.

            -     Ce vedeți în cele două imagini? aruncă Sabina provocarea.

            -     În primul rând, există asemănări și există diferențe.

            -     Ai un bun spirit de observație, îi tachină Georgina.

            Primi o căutătură aspră și surâse.

            -     Ca să vă scurtez agonia, se băgă în vorbă Rosei Fletcher. Priviți la imaginea din dreapta și apoi la cea din stânga.

            Mai multe capete se aplecară peste masă.

            -     Vedeți două imagini asemănătoare. Chilbolton și Arecibo. Prima pare replica celei de-a doua. Aici pot specula. Cineva a primit mesajul, l-a decodificat și a trimis un răspuns politicos.

            -     Imposibil să vină de distanța de douăzeci și cinci de mii ani-lumină, își clătină astronomul capul.

            -     N-a zis nimeni că vine de la distanța aia.

            -     Să-l fi interceptat vreo entitate din apropriere? făcu Eira Saunders.

            -     Definește apropiere. Unde se află acea planetă locuită de entități inteligente, cel puțin de nivelul nostru, care să primească și să trimită înapoi un mesaj în douăzeci și șapte de ani?

            -     Dus-întors, precisă Marshall Grant.

            -     Exact. Nu numai că au răspuns, au trimis și informațiile lor, particularizând fiecare rând și secvență din mesajul Arecibo.

            -     Adică, s-au prezentat, așa cum am făcut și noi?

            -     Nu noi. Sagan și Drake.

            -     Mă rog ... am spus noi în sens general, noi pământenii ...

            -     Inițial am crezut că pătrățele astea de aici sunt niște umpluturi dar sunt puncte de marcaj.

            -     Aparent, cifrele noastre zecimale sunt aceleași cu ale lor, altfel mesajul binar nu ar fi posibil.

            -     Asta înseamnă că gândesc la fel ca noi.

            -     Poate nu gândesc ca noi, dar presupun că suntem cam la același nivel de dezvoltare.

            -     Asher, ce se află la distanța de treisprezece punct cinci ani-lumină de noi? își întoarse directoarea Observatorului capul spre bărbatul de lângă ea.

            -     Verific și vă spun, veni răspunsul sec al astronomului și se îndepărtă de masă.

            -     Uite aici, punctă Benedict Moore cu vârful unui creion. Compoziția noastră chimică este oarecum diferită de a lor. Prin faptul că elementul nostru principal este carbonul, al lor este siliciu. Și unde noi avem două șiruri de ADN, ei au trei.

            -     Diferență substanțială, spuse Sabina.

            -     La treisprezece ani lumină de noi se află, ca să vă scutesc de alte detalii plictisitoare pentru voi, de altfel foarte importante și interesante, nouăzeci și cinci de planete orbitând sori pitice roșii. Ceea ce înseamnă, statistic, că șase la sută din toate piticele roșii din galaxie ar trebui să fie planete stâncoase, care conțin apă lichidă potabilă în subsol, se apucă Asher Butller de povestit.

            -     Lasă asta, îi tăie Marshall avântul.

            -     Proxima Centaur, răspunse sec și scurt.

            După câteva momente de tăcere, Eira își drese glasul:

            -     Se leagă. Treișpe ani-lumină dus, treișpe ani-lumină întors. Juma de an-lumină să scrie răspunsul.

            -     De parcă ar fi așa de simplu ... mormări astronomul.

            -     Chiar crezi că există viață inteligentă în Proxima Centauri?

            Asher Butller arată cu degetul cele două fotografii puse una lângă alta.

            -     Aici apar formulele pentru zaharurile și bazele din nucleotidele ADN-ului.

            -     Acesta este graficul structurii spirale a ADN-ului.

            -     Figura sugerată a ființei umane, pare o persoană de înălțime medie. Punctele de jos și de lângă indică populația Pământului.

            -     Dedesupt e simbolul sistemului nostru solar și indicația unde se află planeta emițătoare a mesajului.

            -     Chiar și ilustrarea telescopului de la Arecibo, cu dimensiunea fizică a discului antenei de transmitere.

            -     Foarte amănunțit. Partea de jos reprezintă radio telescopul Arecibo. Ceea ce arată ca un M este de fapt nu o literă ci partea curbată arată că este o oglindă paraboloidă.

            -     CETI se concentrează asupra compunerii și descifrării mesajelor interstelare, care, teoretic, pot fi înțelese de o civilizație inteligentă și tehnologică. Acest câmp de studiu a fost cunoscut odinioară sub numele de exosemiotică, explică Asher Butler. Azi, limbajul matematic și științific se numește lincos sau lingua cosmica, creat de Hans Freudenthal în 1960. Carl Sagan a folosit acest limbaj în 1985 în cartea sa Contact și în filmul din 1997. L-ați văzut, nu?

            -     Eu da, sări Ada Gardner.

            -     Eu am citit romanul, zise Marshall Grant.

            -     Interesant e că Sagan, continuă plin de entuziasm astronomul, explorează în profunzime cum se poate construi un mesaj care să permită comunicarea cu alte civilizații folosind numere prime ca punct de plecare, adăugând pe parcurs diferite principii universale de matematică.

            -     Fascinant, exclamă Rosie Fletcher. Răspunsul din lanul de grâu a lui Charlie Doyle, la prima vedere, arată ca o replică la mesajul Arecibo. Are aceeași formă a grilajului de 23 de rânduri și 73 de coloane în numere prime. Uite aici, și arată cu degetul, în secțiunea asta de elemente chimice, apare schimbat carbonul cu silicon. Iar diagrama AND-ului este puțin modificată.

            -     Silueta umană este înlocuită cu o figură mai scurtă, cu un cap mare ca un balon.

            -     Poate e o referire la extratereștri cenușii ... își țuguie buzele Sabina.

            -     Nu se poate. Nu există așa ceva. Ei sunt doar invenția oamenilor să dea bine în filmele comerciale, o contrazise vehement Asher.

            -     Dar gândiți-vă! Dacă asta e o înșelăciune elaborată, de ce să depună unii oameni un efort atât de mare pentru a păcăli alți oameni? S-au mai făcut și înainte, au apărut semne în lanuri. Dar acum suntem mai vigilenți și mult mai sceptici, peroră Georgina Houghton.

            -     Adică vom cerceta și studia mai în profunzime aceste pictograme.

            -     Exact.

            -     Echipa tehnică măsoară radiațiile de la sol, din plante și din aer, la un  metru înălțime, anunță dintr-odată Eira.

            -     Dar, în cazul în care acesta este un răspuns din partea unor ființe adevărate care trăiesc în alt sistem solar, se pare că aceștia au un simț al umorului mai dezvoltat decât al nostru, râs încetișor și oarecum sarcastic Benedict Moore. N-am nimic împotrivă că se distrează un pic pe socoteala noastră ...

            -     Însă, în cazul în care există cu adevărat extraterești, mă miră totuși faptul că pot descifra atât de lesne acel semnal, ca și cum l-ar fi așteptat! Probabil nu va ajunge nicioadă în clusterul Messier. 

            -     Ce vrei să spui cu asta?

            -     Vreau să spun că, dacă, absolut dacă, există vreo inteligență extraterestră, înseamnă că această inteligență locuiește de milenii și trăiește printre noi, încă de la facerea Pământului.

            -     Te-ai dat la terorii ale conspirației?

            -     Nicidecum.

            -     Ești om de știință Asher, pentru dumnezeu.

            -     Tocmai. Ai zis o mare contradicție într-o frază simplă.

            -     Ei, nu te bosumfla, îl bătu Moore prietenește pe umăr.

            -     Cum explici apariția Formațiunii de Cristal din 1999? Pătratele acelea desenate cu triunghiuri în unghiuri, formând o rețea perfectă a structurii de cristal ...?

            -     Demonstrația perfectă a frumuseții algoritmilor recursivi, spuse Georgina plină de admirație.

            -     Și modelula cesta are ceva de-a face cu structura cristalină a unei forme de siliciu, completă Sabina Collins.

            -     Să amintim și de modelul simetric din 2000 din lanul lui Frank Thomas. Cel cu multiple

cercuri interblocate.

            -     Anul trecut am crezut că e doar un grafiti de cultură apoi presa l-a numit Codul Chilbolton.

            -     Straniu este faptul că modelul apare ca o reprezentare binară simplificată a siliciului.

            -     Am studiat profund modelul, sublinie Marshall Grant.

            -     Dah. Fără nici un rezultat specific, mormăi Eira Saunders.

            -     Cu toate că am cercetat absolut toate posibilitățile, pare, subliniez, pare ceva modelat de o tehnologie necunoscută nouă. Poate o metodă avansată de comunicare, o urmă de navă spațială ...

            Câteva momente se lăsă liniștea. Oamenii de știință, toți profesioniști cu reputație serioasă, rămaseră pe gânduri.

            -     Și povestea de săptămâna trecută, din 13 august, de pe câmpul lui David Ort, spuse Rosei

întro doară. 

            -     Fața de pe Marte. Încă nu ne-am dumirit ce e cu ea, acum avem deja alta! vin prea repede, aceste mesaje sau ce or fi, se strâmbă Sabrina.

            -     Da. De la nivelul solului am crezut că a intrat Dave cu tractorul și beat fiind, a făcut mizeria aia imensă.

            -     Uite aici pozele din avionul lui Brod Hamilton, răspândi Asher un alt set de fotografii pe masă, pe care le scoase dintr-un dosar gros.

            -     E fascinant gliful acesta de cultură.

            -     E ca o fotografie de ziar, cu puncte în diferite dimensiuni, ceea ce dă impresia de adâncime.

            -     Foarte deștept cel ce a călcat lanu-n picioare, zâmbi Benedict.

            -     Fața de viking.

            -     Cydonia.

            -     Am mai discutat odată despre asta. Să ne concentrăm la ultimul eveniment.

            -     Nu știu ce te face să te gândești la un viking, însă e clar că este imaginea unei fețe, poate nu aș numi-o neapărat omenească.

            -     Dacă te uiți bine, vezi calitatea formațiunii care este remarcabil de bună. Firele de grâu au fost aplatizate ca o grilă, spre o anumită direcție precisă și nici una nu este ruptă. Doar îndoite la unghiuri variind între 85-88 de grade maxim și 20-25 de grade minim. E o tehnică specială, neîndoios.

            -     Nu poate un om sau doi sau chiar zece să facă o astfel de muncă, noaptea, fără lumină, timp de câteva ore bune, știind că Observatorul are camere de filmat externe și pază armată.

            -     Totuși, este intrigant că vin tocmai aici, chiar lângă observator, să ne sfideze, nu alta! pufni Asher.

            -     Extratereștri nu dorm, spuse Sabina cu vagă intonație de ironie. Sau poate ei văd mai bine noaptea ...

            -     De ce nu te apuci de scris science-fiction, Bina? se-ntoarse Rosie Fletcher brusc spre ea.

            -     Ieri noapte nu a survolut nici un avion zona asta, m-am interesat, continuă ea neafectată de întrerupere. Noi n-am avut activitate meteorologică, nimeni nu a auzit sau văzut nimic. Nu a lătrat nici măcar un câine. Iar dimineața ne-am trezit cu semnul acolo.

            -     Rânjind tăcut la noi, murmură inefabil meteorologul.

            -     Lasă-mă cu poetica, se enervă Rosie Fletcher.

            -     Masa atomică a siliconului lor este de 14, arată Eira Saunders.

            -     Siliconul terestru are douăzeci și trei de izotopi, cu masele lor cuprinse între douăzeci și doi și patruzeci și patru, zise Marshall Grant privind un tabel de pe ecranului unui computer.

            Aparatul de fax începu să țăcăne tare și toate privirile se îndreptară spre imensa mașinărie pusă pe o masa de fier de lângă geam. Așteptară tăcuți să iasă cele câteva foi și Ben, care era cel mai aproape, le luă, apoi le întinse pe birou, peste fotografii.

            -     Paul Verly a terminat un prim set de analize, anunță el de parcă ceilalți nu ar fi știut.

            Studie concentrat paginile, cu buzele strânse.

            -     Interesant! zise apoi.

            -     Ce-i interesant?

            -     La prima vedere, comparativ, pot spune doar câteva lucruri. Răspunsul pentru Arecibo. Uite aici, pe partea dreaptă a dulbei spirale a ADN-ului, există o catenă suplimentară. Ah! exclamă scurt. Aici este o altă schimbare, chiar mai puțin evidentă, în codarea binară a numărului de nucleotide din ADN-ul propriu-zis. Genomul uman, continuă în timp ce-și scoase ochelarii și-și frecă pleopele, are aproximativ patru virgulă trei miliarde de sevcențe de nucleotide. Aici apare că genomul răspunsului are cu mai mult de un milion de secvențe în plus față de cel uman. Așa, încă ceva. Vedeți diagrama asta de sub silueta mesajului Arecibo, care descrie sistemul nostru solar? Comparați și vă dați seama că la răspuns apare un altfel de sistem solar, cu nouă planete. Planete trei și cinci sunt mai ridicate în șir. Ultima este mai mare.

            -     Asta dovedește că răspunsul e trimis de pe două planete diferite?

            -     Iar simbolul mai mare să fie soarele sistemului lor?

            -     Deoarece mesajul radio Arecibo a fost trimis liniar, bit după bit, răspunsul a venit la fel, ca o imagine în oglindă, așadar, pot spune la prima vedere, că nu există corect sau greșit în transmisiune. Această imagine în oglindă a apărut în cartea Cosmos a lui Sagan și în multe alte manuale, totuși, răspunsul în câmpul lui Brod Hamilton din Chilbolton apare la fel ca cea din Arecibo, doar inversă și cu câteva diferențe.

            -     Păi atunci, se pare că existe patru explicații alternative, zise Rosie Fletcher. Este o farsă,  conspirația guvernului, energia Pământului care lucrează mai puternic aici sau, inteligență extraterestră.

            -     Cele patru ipoteze ale fizicianului Laurent?

            -     Exact: Prima ar fi despre prietenii noștri Dave și Doug, care vin în mod repetat pe câmpurile oamenilor, noaptea, pe beznă, zdrobindu-le plantele nevinovate în modele complexe și de ce nu, esoterice. Știu ei ce înseamnă numere binare, chimie, astronomie și astrofizică, secvențe de nucleotide? Doar dacă ei înșiși sunt extratereștri! Pentru mine e bine dacă veți crede acestă ipoteză, eu nu mă opun pentru că ...

            -     ... a demonstra ceva unui prost înseamnă că sunt doi, zise Confucius, completă Benedict cu seriozitate

            Râseră.

            -     Conspirația guvernamentală privind obiecte zburătoare neidentificate. Se presupune că mai toate guvernele lumii ascund, intenționat, ce știu ele despre acest subiect și controlează informațiile unor eventuale contacte provenite din spațiul extraterestru.

            -     Am citit povestea publicată pe 31 iulie din anul acesta într-un jurnal științific despre formele circulare de la Chilbolton că ar fi o mare păcăleală și utilaje speciale vin noaptea, așa numitele bile de lumină, indiferent ce o fi alea, să imprime pământul și culturile lui Brod, Frank, David și alții ... se amestecă Goergina Houghton în discuție.

            -     Ceea ce demonstrează că unii au mult prea mulți bani pentru a-i arunca degeaba doar să impresioneze lumea și să se facă vânzare la tabloide.

            -     Da, da, da ... acum vine înțelepciunea gândirii tale. Ia zi, Asher. La nivelul de jos a fiecărei organizații de mari dimensiuni, lăcomia ...

            -     ... și prostia umană seamănă mult cu o conspirație ...

            -     ... indiferent de ce fel de conspirație ar fi vorba ...

            -     ... mai ales că-i un guvern mereu implicat și ființe de pe alte planete ...

            Râseră din nou.

            -     Despre Gaia nu zici nimic?

            -     A treia ipoteză ar fi că Pământul este o ființă vie, știți despre Gaia din mitologia greacă, cea care personifică Pământul, ca fiind elementul primordial din care s-au născut toți ceilalți zei.

            -     Da, da, știm, ne-ai spus-o de multe ori, cu plămânii care respiră prin păduri, prin vene și

artere curg râuri și oceane, deși nu-mi pot imagina cum curge un ocean ...

            -     În venele ei este sângele pe care noi le numim râuri, lacuri, mări și oceane, spuse tehniciana Ava Gardner.

            -     Foarte exact. Ai uitat de bălțile de după ploaie ... încercă o glumă Marshall.

            -     Și că Gaia visează iar cu puterea minții se rostogolește prin câmpuri și lanuri ...

            -     Ipoteza asta confirmă tiparele circulare și simetrice, spuse îmbufnat Asher Butller, dar nu știu zău cum Gaia poate visa semnale binare și răspunsuri pentru mesaje trimise cu douăzeci și șapte de ani în urmă ... plus să se rostogolească peste câmpuri ...

            -     Nu mai fi atât de cârcotaș, zău așa! îi făcu du degetul Benedict Moore.

            -     Ipoteza a patra este despre comunicarea cu ființe inteligente non-umane. Să presupunem că

cineva acolo, departe, ne contactează. Ar putea fi entități ca și noi, tridimensionale, cu sânge cald și

organe interne ...

            -     Iar te doare burta, Asher?

            -     Un pic, zise astronomul după o clipă de ezitare.

            -     Du-te la un gastroenterolog, îl sfătui Sabina. Știu eu unul ...

            -     Da' mai lasă-mă! Așa, entitățile non-umane ar fi foarte asemănătoare cu noi, Homo sapiens și doresc un schimb de informații. Poate folosesc tehnologie mai avansată și pot călători prin spațiu. Poate sunt invizibili pentru noi. Poate chiar am luat contact cu ei, de multe ori dar ne șterg amintirile să nu se bulverseze sau să provoace un război ...

            -     Drăguții de ei, ce condescendenți sunt față de noi ...

            -     ... pentru că ei nu vor să distrugă omenirea, poate au nevoie de noi ...

            -     Prea mulți de poate!

            -     Poate, zise încruntându-se, accentuând cuvântul. Așteaptă să o facem noi. Iar noi asta și facem.

            -     Ai vorbit în propoziții oglindă. Ca mesajul Arecibo și răspunsul Chilbotlon, remarcă Eira Saunders.

            -     Ca să vină pe planeta noastră minunată și să se înfrupte în voie de toate cele realizate de noi până acum. Nu ține ipoteza asta, continuă astronomul fără să se lase distras.

            -     Știi ca Frank Drake, cel care a trimis împreună cu Carl Sagan mesajul numit azi Arecibo și actualmente conducătorul SETI, a dovedit prin ecuația sa că suntem singuri în univers. S-a și scuzat de repetate ori că nu a luat în serios Codul Chilbolton.

            -     Teoria lui Fermi.

            -     Revenind la Drake, omul a calculat câte posibile planete pot susține viață și că extratreștri stau acasă la ei în sufragerie, având radio-telescoape ca ale noastre și ne trimitem mesaje ca pe telegrame. Însă, dacă extratereștri au deja nave spațiale și călătoresc prin sisteme solare, dacă nu chiar prin întreaga galaxie?

            -     În acest caz, presupunând că există extratereștri și nave, se schimbă cu totul filosofia călătoriei prin spațiu. Fizica ne demonstrează că dacă ei folosesc viteza luminii, noi nu-i putem vedea. Nici măcar sesiza, cu atât mai puțin să-i detectăm. Nu există amprentă în cosmos. Noi doar presupunem diferite terorii. Adică speculăm.

            -     Dacă există nave spațiale ale extratreștrilor, lucrurile se schimbă, nu numai filosofia. Asta înseamnă că numărul de planete locuibile crește, la fel și posibilitatea de comunicare.

            -     Există, din câte știm noi la ora asta, trei sute de miliarde de stele în Calea Lactee. Asta înseamnă cam tot atâtea sisteme planetare.

            -     Astronomii Alex Wolszczan și Dale Frail, în 1992, tot de la observatorul Arecibo, au publicat o teză despre cele nouă civilizații posibile din grupul de miliarde de stele, abordă Marshal Grant o altă idee de discuție.

            -     Teoria pesimistă și cea optimistă, completă Asher Buttler.

            -     Pesimist. Treizeci și trei miliarde de stele per civilizație, la distanța de 15.500 ani lumină ...

            -     Adică ... stai un pic ... începu Benedict Moore să socotească pe calculator. Nouă sute de civilizații provenind din treisute treizeci de stele ... huh?

            -     Optimist, continuă fără să-l ia în seamă. Doar trei sute treizeci de milioane de stele per civilizație la 3.340 ani lumină.

            -     Ia în calcul și faptul că o civilizație durează în medie doar zece mii de ani, după istoria planetei noastre. Dacă ea se află la distanța de 15.500 ani lumină de noi, comunicarea va fi una unidirecțională.

            -     Karl Jansky a construit primul radiotelescop de observare în august 1931. Așadar, prin  calculul său, ne putem aștepta să fim contactați radio prin anul 3600, cu o certitudine crescândă până în anul 4270. Cea mai bună estimare exprimată de vecinii noștri de peste baltă este că în 2018 vom descopri cele două expolanete care orbitează pulsarul PSR B1257+12 din constelația Fecioara, la numai două mii trei sute de ani lumină distanță de noi.

            -     N-ai să vezi asta, pufni Rosie Fletcher.

            -     Lasă 2018, e prea departe în viitor, noi vom fi toți babe și moși atunci, dacă nu în cimitir.

            Sabina Collins dădu să protesteze însă directoare observatorului îi făcu semn să tacă.

            -     În 1977, pe data de 15 august, la trei ani după mesajul radio de la Arecibo, radiotelescopul Big Ear de la Universitatea de Stat din Ohio a primit un semnal puternic în bandă îngustă.

            -     Da, da, știu, se avântă Marshall entuziasmat. Wow! Signal, o secvență de șaptezeci și două de secunde a lui Ehman ...

            -     Dinspre constelația Săgetător ...

            -     Jerry Ehman a fost foarte impresionat și a încercuit masajul 6EEQUJ5 lângă carea a scris Wow!, și uite așa a rămas numele mesajului.

            -     S-au avansat până în prezent o serie de teorii și ipoteze privind originea emiterii, luând în calcul inclusiv surse naturale sau create de om sau extraterestre, însă nici una nu explică nimic.

            -     Se consideră cea mai puternică transmisiune radio extraterestră primită vreodată, vorbi Sabina Colins.

            -     Șirul 6EQUJ5 reprezintă variațiunea intensității semnalului în timp, exprimat în sistemul de măsurare particular adoptat pentru studiu, vorbi Benedict Moore plin de emfază. Semnalul pare a fi o undă continuă nemodulară în bandă îngustă, de zece kiloHerzt.

            -     Bineînțeles că au apărut teorii peste teorii, așa cum procedăm și noi de obicei. S-a folosit explicația că fusese o scintilație interstelară a unui semnal continuu slab, dar nu s-a exclus posibilitatea să fie și de origine extratrestră, nu numai astronomică. S-a speculat că poate a fost o explozie spațială sau poate ca sursă oarecum plauzibilă o reflecție de pe un asteroid feros sau, cea mai apropiată teorie, un experiment militar.

            -     Desigur, experimentele militare aveau deja loc în spațiu în 1977, se strâmbă Rosie.

            -     Cea mai bună metodă de a băga sub preș o astfel de cercetare, fără să mai urle tabliodele și ziarele și posturile de televiziune de pe mapanond, este să se ignore toate aceste evenimente, zise cu glas scăzut Benerict Moore, doctor în meterorologie spațială. Ne reduc la tăcere, în loc să ne aloce fonduri pentru studiu și echipament îmbunătățit, de mare perfomanță. Doar trăim într-o lume modernă. Mâine ne vine computerul cel nou, de zece ori mai rapid decât ăsta de aici, și Asher Butller, doctor în astronomie și astrofizician, arată cu degetul spre unul din cele câteva computere ultra performate ale acelor vremuri care vor fi înlocuite cu altele și mai bune.

            -     Da, ignorând niște fapte nu schimbă faptele ... mormăi întristat Marshall Grant, cercetător științific, doctor în domeniul variațiunilor astmosferice și a vântului solar.

            -     Asta am înțeles de mult, îi aruncă Georgina Houghton, inginer tehnic pentru optimizarea amplificatoarelor cu zgomot redus al undei milimetrice, o privire severă.

            -     Și care este concluzia? ridică Ava Gardner, tehnician principal la prelucrarea sunetului undelor radio și preluarea de imagin spațiale, din umeri.

            -     Că nu știm nimic! replică Eira Saunders, doctor inginer în monitorizarea observațiilor astronomice.

            -     Corect, accentuă Sabina Collins, inginer al sistemelor periferice de performanță.

            -     Răspunsul perfect, ziseră Rosie Fletcher, directorul Observatorului Chilbolton și Benedict Moore, doctor în meteorologie sapțială, în același timp.

2031

Londra, Noua Anglie

            Micah Cunningham ședea la biroul său din Londra, aflat în districtul cel mai modern de afaceri Canary Wharf de pe Insula Câinilor, din cotul râului – numită astfel după haita câinilor de vânătoarea ale lui Henry al 8-lea. De fapt, insula era o mare peninsulă care intra adânc în Tamisa, în estul capitalei engleze și bărbatul urmărea cu mare atenție o hologramă ce derula mai multe titluri de ziare și imagini filmate, dintr-o arhivă ce părea veche.

            ”2012. La 35 de ani de la Wow! Signal, Observatorul Arecibo din Puerto Rico a trimis un flux digital către zona de origine a semnalului emis în 1974, spre roiul de stele din Messier 13. Autorii mesajului au fost astronomii Frank Drake și Carl Sagan. Noua transmisiune a constat în zece mii de mesaje Twitter (platformă de social media, înființată în 2006, care permite utilizatorilor să trimită și să primească mesaje scurte) solicitate de către InterNational Bio-Geographic Channel, cu hashtag-ul #ChasingUFOs, fiind o emisiune publicitară pentru unul din serialele documentare TV ale canalului.

            O serie de vedete internaționale din mai multe domenii, sport, modă, afaceri, cinematografie, au contribuit cu mesaje filmate și verbale. Sponsorul a inclus, de asemenea, vignete video pentru fiecare vedetă în parte, astfel ca destinatarul extraterestru să recunoască semnalul ca fiind o comunicare intenționată venită din partea unei forme de viață inteligentă, cea de pe Terra.

            Oamenii de știință de la Observatorul Arecibo au atașat și un antet de secvență repetată la fiecare mesaj individual și au trimis calupul cu de 20 de ori mai mare decât cea mai puternică reclamă comecială existentă. ”

            Micah se încruntă și se strâmbă. Traducerea din limba spaniolă era puțin inteligibilă însă înțelese ideea generală. Dădu mental comanda next și apăru un tabel denumit Responses in popular culture.

            1995, H. Paul Shuch a compus un cântec Ballad of the Wow!Signal, interpretat de Peggy Seeger

            2012, formația The Dandy Warhols lansează cântecul Seti vs. The Wow!Signal

            2016, muzicianul Jean-Michel Jarre lanseanză Oxygène 17 music video, dedicată Wow!Signal

            2017, reclama Super Bowl Avocados from Mexico prezintă o parodie, teoria conspirației despre aselenizare pe Lună, despre Aria 51 și publicitate sublinială prezintă un monolit în spațiu care are inscripționat semnalul 6EQUJ5

            2019, se difuzează documentarul Wow! Signal, scris de Michael Shaw și regizat de Bob Dawson

            2019, filmul artistic Ad Astra folosește secvența semnalului 6EQUJ5

            Fără an, semnalul Wow! Signal este menționat în serialul The X-Files, episodul Little Green Men și apare în filmul artistic Lazer Team.

            Dezamăgit că nu aflase nimic specific sau măcar interesant, deschise o altă pagină și selectă Arecibo. Privi prima imagine, fără să înțeleagă la ce se uita. Gândi text și începură să curgă rânduri de litere, cuvinte și propoziții, apoi prima filă se transformă într-o pagină obișnuită, cu inserții de câteva poze. Comandă save și print.

            Cu toată tehnologia non-touch, uneori își amintea că avea nevoie să atingă și ceva palpabil. Cum ar fi o foaie de hârtie, deși hârtia nu mai era de mult fabricată din fibre de celuloză pe bază de lemn, ci dintr-o structură elastică de alge modificate. Îi era poftă să țină între degete o carte reală, să-i simtă greutatea și mirosul specific.

            Își ținea volumele în biblioteca sa personală, poate aveu mai puține de o sută, păstrate cu grijă

din copilărie și adolescență. Cărțile, rânduite cu atenție, conservate în rafturi ascunse și ermetic izolate, erau în general cărțile lui de povești, basme, mitologie, povestiri istorice și fantezie, câteva de poezii, albume de bandă desenată acum atât de ridiculizate. Doar ele fuseseră salvate de la marea epurare lemnoasă, totul transformându-se în îngrășământ pentru puieții de arbori plantați pe terase special amenajate în jurul blocurilor de locuințe, de birouri, străzi, alte clădiri.

            Omenirea era în pragul amenințării cu foametea. Deșertificarea prin încălzire globală accentuată și suprapoluarea făcuseră o sumedenie de victime, mai multe decât chiar virusul planetar. Tot ce fusese odată plastic se transfomase în material compozit de construcție iar tehnologia informațională aplicată și învățarea automată a inteligenței artificiale evoluaseră cu o atât de mare repeziciune în ultimul deceniu, încât oamenii nu aveau decât să gândească dar o idee, un concept sau un cuvânt și comanda transforma dorința în realitate.

            Cu toate astea, călătoria în spațiu nu se reluase, după întreaga serie de eșecuri extrem de costisitoare din anii 2018-2023 iar călătoria în spațiu, colonizarea Lunii și a planetelor Marte sau Venus rămăsese un vis frumos suspendat undeva în noaptea înstelată. Oamenii aveau nevoie să-și prezerveze viața pe Pâmânt asigurând generațiilor tinere un viitor pentru care să merite să trăiască. Semnale radio sau de altă natură nu au mai fost trimise de la observatoarele astronomice din lume, spre adrese imprecise și nici nu se mai primiseră răspunsuri. Cel puțin nu în lanuri de grâu și secară.

            Micah și decuplă interfața cu holograma și se frecă la ochi. Brațul robotic îi puse în față un teanc subțire de coli. Conexiunea întreruptă îi permitea să-și odihnească creierul cu sinapsele suprasolicitate și să nu se mai simtă atât de supravegheat. Toate gândurile sale treceau prin hardul apartamentului sau al biroului inteligent, filtrate și evaluate fără milă. Pentru el, născut în ultimul deceniu al secolului douăzeci, fusese extrem de dificil să se integreze în noua tehnologie impusă. Împlinise nu de mult patruzeci și unu

de ani.

            Cifra unu îl ducea mereu la o anumită amintire. Până la unsprezece ani, mergea în vacanță de mai multe ori pe an, cu părinții lui, într-un mic sat pitoresc din sudul Angliei. Acum, adică de mai mult, ceea ce fusese cunoscut drept Regatul Unit sau Marea Britanie se dezmembase și fiecare teritoriu revenise la numele lui istoric, cum fusese cu secole în urmă. Nici nu era de mirare. Oamenii și țările se izolaseră unul față de altul, în urma devastatoarei epidemii ce durase mai mult de trei ani, provocat, intenționat sau nu, de un virus foarte virulent, necunoscut. Traiul și prosperitatea reveniseră, nu ca până atunci, însă încrederea în semeni se manifesta numai în interiroul formațiunilor de mici comunități închise. Globalizarea eșuase lamentabil, cca și programele spațiale, aducând mari pierderi financiare. Iar populația planetei fusese împărțită în două segmente bine definite: lucrativi și nelucrativi, fiecare cu sarcini bine determinate în propriul fief.

            Apucă colile, după ce-și trecu degetele peste o peliculă transparentă de substanță dezinfectantă

și începu să se plimbe prin biroul spațios, fără nicio mobilă aparentă și fără să mai fie urmărit de ochiul căprui și vigilent, atotsupraveghetor. Se uită pe prima pagină.

            2020. Observatorul Arecibo din Puerto Rico s-a prăbușit.

            El își perecuse o grămadă de vreme lângă Observatorul Chilbolton, din localitatea cu același nume. Nu va uita niciodată fericirea din primii săi ani de viață. Revăzu cu ochii minți discul alb al antenei ridicat deasupra centrului de control și dreptunghiul asfaltat al compexului de studii și cercetări astronomice, împrejmuit de imense terenuri agricole, cât vedea cu ochii, de câmpuri cu lanuri foșnitoare de grâu, orz și secară. În acele culturi apăruseră tot felul de desene ciudate însă frumoase, modele elaborate, de nedescifrat, spre marea disperare a proprietarilor dar și a oamenilor de știința care lucrau la observator.

            Din câte presupunea, probabl nici în ziua de azi nu se elucidaseră acele mistere ca niște opere de artă imense, mai mult sau mai puțin abstracte. Circulseră tot felul de zvornuri și teorii conspiraționiste. Lanurile primiseră vizita extratereștrilor și desenele erau de fapt amprente codate, un fel de răspunsuri geometrice la diferite mesaje trimise în spațiu prin semnale radio sau laser de la observatoarele astronomice din multe locuri de pe planetă.

            Surâse pentru o clipă, evaluând ideea că omenirea, e drept că doar o foarte mică, minisculă parte a ei, câțiva oameni de știință, astronomi și astrofizicieni, căutau în continuare, cu încăpățânarea unor puști de unsprezece ani cum fusese el în anul 2001 și care nu dorise să se despartă niciodată de satul Chilbolton și chiar făcuse atunci o adevărată dramă pe tema asta, să contacteze entități de pe alte planete, sisteme solare, constelații sau chiar visau la alte galaxii.

            Trecuseră de atunci treizeci de ani, cu schimbări drastice, total neașteptate și foarte rapide. Abia se obișnuia cu ceva nou că altceva și mai nou se implementa cu iuțeală doar ca peste o jumătate de an să se schimbe totul și altă punere în aplicare să se dezvolte. Iar omenirea? se întrebă retoric și ridică ușor din umeri. Omenirea, oamenii, semenii planetari, se retraseră într-un fel de bârloguri comunitare, la fel ca în zorii civilizației umane, adunându-se în grupuri cât mai mici. Muncind, mâncând, învățând, distrându-se, născându-se și murind de acasă. Izolarea din vremea virusului lăsase o urmă de neșters asupra stilului de viață.

            La 8 dimineața, 1 decembrie 2020, platforma telescopului Arecibo s-a prăbușit în vasul de jos, rupând toate cablurile structurii deja deteriorată, continuă el să citească. Imaginea aeriană prezintă o masivă tăietură în antena radarului iar platforma de 304,8 m diametru de recepție este total distrusă. Probleme la Obsevator au început din luna august, când unul din cele trei cabluri de ancorare, în urma unei furtuni foarte puternice, a cedat și s-a rupt, căzând în vasul discului.

            Din lipsă de fonduri și de interes manifestat pentru Observatorul de la Arecibo, unul din cel mai mare și puternic radiotelescop din lume din timpul său, al doilea cablu s-a desprins în noiembrie, prăvălind 900 de tone de instrumente în interiorul antenei, rupând bucăți din întreagă construcție. În cele din urmă, în prima zi a lunii decembrie, ultimul cablu s-a desprins din pilonul de ancorare, prăbușindu-se definitiv. Observatorul Arecibo din Puerto Rico nu se mai poate reconstrui și probabil nici nu mai avem nevoie de astfel de edificii imense, greoaie, pentru a studia cerul, ființele extraterestre sau să așteptăm răspunsuri codate la mesajele noastre trimise pe unde radio.

             Micah Cunningham nu știa nimic despre observatorul Arecibo. Însă știa destul de multe despre observatorul Chilbolton. Își aducea aminte cu claritate dimineața aceea de august când alergase peste câmpuri, să-i dea de veste bunicului său, Brod Hamilton, că apăruseră încă două semne în cultura unui vecin. Și mai ales, nu va uita niciodată savoarea plăcintei cu mere pregătită de bunica Pippa, amintire care nu i ștersese niciodată din memoria gustativă.

            Văzuse și el fotografiile modelelor și a figurilor lăsate în lanul de grâu, cu spicele culcate la pământ, cu tulpinile îndoite într-un mod nefiresc. Ceea ce-l motivase de fapt să-și aleagă ca studiu și pregătire profesională un domeniu de activitate care, după certurile îndurate de la părinții lui, îi devenise meserie de bază și nu regretase nici o clipă că optase pentru arhitectură peisagistică. Câștiga extrem de bine, avea o carieră ascendentă. Se afla, ca om de afaceri, în eșalonul superior al elitei din zona londoneză.

            Dacă cineva de la Observatorul Chilbotlon, oamenii de știință și astronmii care lucraseră acolo ar mai fi fost în viață sau prin Londra, și-ar fi dat imediat seama că reprezentările sale artistice semănau izbitor de mult cu anumite tipare și modele din care se inspirase și o mai făcea încă. Memorase tot ce văzuse atunci, ca puști de unsprezece ani. Fusese ultima oară când se aflase în sudul Marii Britanii, în țara numită acum Anglia. Pe baza reprezentărilor mintale, fiind și un bun desenator și cu o imaginație debordantă, re-crease și crease tot felul de forme geometrice ale acelor imagini, adăugând propriile sale idei sau scoțând elemente pentru care le contura în următorele proiecte.

            Orașele mari, cu multiple zone de enclave gospodărești,  cum erau denumite, se sufocau de lipsa

oxigenului și al aerului proaspăt. Arșița cuprinse nu numai regiunile reci ale Pământului, dar lipsa de spații verzi, grădini, parcuri sau păduri își spusese cuvântul, condamnând traiul zilnic la un mare efort de acomodare și respirație.

            Își re-cuplă interfața la tech non-touch. Dacă lipsea prea mult de la conexiune, se declanșa o alertă și biroul sau apartementul unde se afla se închidea ermetic până la sosirea unei echipei care să-i verifice absența. De obicei, o decuplare prelungită se întâmpla în cazul unui deces subit. Dacă era prins că închisese legătura semantică cu bună știință, primea amendă usturătoare, i se tăiau mii de puncte de la salariu iar dacă forul superior, oricare era acesta, considera necesar, era posibil să interpreteze ca fiind un afront deliberat, putea fi deferit nu justiție, ci deprivării tuturor funcțiile, adică dat afară de la serviciu și eliberat pe străzi, ca un vagabond oarecare.

            Cu toate astea, Micah schiță un început de surâs. Ca un hoinar, își spuse iar cuvânt îi evocă o senzație de liniște, libertate și mângâierea unei adiere de vânt, apoi reintră în rețeaua matricială. Nu-și permitea să continue întreruperea. Obosise stând atâta timp în picioare și plimbându-se prin încăperea biroului părând gol. Gândi un fotoliu și se și tolăni imediat în el. Brațul robotic, lung, maleabil, aproape transparent, astfel să nu deranjeze vizual, cinetic sau acustic, îi întinse o tavă micuță, pe care se afla așezată o ceașcă pe o farfurioară și un biscuite sărat alături. Aburii ceaiului se ridicau ca niște mărunte fantome, dansând o clipă apoi dispărând aspirate de sistemul foliilor hidroponice din pereți.

            Nu apucă să ia o înghițitură, simțind că era apelat. Un client. Transmise robotului că nu mai dorea ceaiului și acesta se făcu nevăzut, cu tavă cu tot. Apăru holograma de contact, pulsând violaceu-verziu. E o ea, își zise Micah după culoare și nu se înșelă.

*

            Își luase concendiu. De multă vreme dorea să meargă să revadă satul Chilbolton, iar acum cu atât mai mult, după ce citise despre dezastrul observatorului Arecibo. De la Londra până în Farnham ajunse în douăzeci de minute cu drona de transport comun de pasageri și de acolo încă zece minute cu un vehicul autoprogramarat încă de la plecarea sa de acasă. Coborî la intrarea în sat, așa dorise el și o luă la picior pe drumul de țară care nu se schimbase cu nimic în ultimii treizeci de ani. Câmpiile respirau verde sub cerul abia umbrit de câțiva norișori sub fomă de șuvițe filamentoase ale norilor ciruss de mare altitudine, prevestind, cu toate că era soare și cald, ploaie iminentă. Acolo mai existau câmpurile ce hrăneau satul și împrejurimile.

            Se cază într-un han oarecare pe care-l găsise căutând în informațiile turistice ale zonei. Clădirea arăta din exterior ca orice alt han englezesc, putea fi chiar și din secolul nouăsprezece, cu arhitectura specifică regiunii, însă interiorul fusese adaptat tuturor cerințelor tehnologice prezente. Nu pierdu multă vreme acolo. Simțea că trebuie să se grăbească, nu neapărat pentru că-l putea surprinde ploaia. Lucrând cu plante vii și cunoscând cele mai mărunte variațiuni ale reacțiilor frunzelor, tuplinii, frunzelor sau  a florilor prin detectarea mirosului, culorii și aparenței în funcție de lumină, temperatură, umiditate sau orice alți factori din ambianță, cunoștea foarte bine natura sau specificul fenomenelor de transformare în repausul vegetativ.

            Simțea deja în nări mirosul aversei. Inspiră puternic, fericit cum nu mai fusese din copilărie. Era doar el, cu el însuși. I se aprobase decuplarea de la non-touch pentru timpul petrecut afară, astfel se putea gândi liber la orice dorea. Numai un mic punct, ca o muscă cu elice în miniatură îl urma, supraveghându-i orice mișcare. Pentru protecția individuală, să nu se producă accidente neprevăzute. Era o gramaticalizare eronată, alăturarea celor două cuvinte. Oricum, nu-i păsa.

            Zări silueta observatorului Chilbolton, discul alb ridicat peste postamentul cenușiu de beton. Era abandonat și nefuncțional de ceva vreme însă nu se apucase, încă, nimeni să-l demoleze. Îi păru mic și nesemnificativ. Acum treizeci de ani era o clădire impunătoare în fața copilului care-l privea cu gura căscată de uimire. O adiere rece îi trecu peste față și grăbi pasul. Vântul își schimbase brusc direcția iar

cerul, la orizont, se încărca cu nori grei, întunecați.

            Urcă micul dâmb, pe poteca năpădintă de buruieni, spre fostele grajduri și fosta casă a bunicului Brod.Totul era părăsit, nici un animal nu se mai afla în padocuri, nu păștea nimeni iarba grasă a tăpșanului. Reuși să deschidă ușa de lemn a casei înțepenită. Își ținu respirația, aerul era suprasaturat de praf și mirosea foarte greu. Holul, bucătăria, camera de zi erau neschimbate. Toată mobila și fleacurile expuse, de care bunica Pippa fusese mereu atât de mândră, erau cuprinse de pânze de păinjen ca un giulgiu uitat.

            Urcă la etaj. Baia era ruginită, cu tot ce se afla înauntru. Cele două dormitoare părăsite căzuseră și ele pradă țesăturii pânzei încâlcite și atotcuprinzătoare a arahnidelor mișunătoare.       Coborî pe scara din spate, direct în magazia-atelier a bunicului, unde dezordinea era de nedescris. Îi plăcuse mereu să cotrobăiască printre fiare și diferite ustensile despre care habar nu avea la ce se puteau folosi. Părăsi descumpănit casa, întrebându-se de ce fusese lăsată așa, fără să se ocupe nimeni de ea. E adevărat că tehnologizarea rapidă, prea rapidă, cuprinsese, ca o frenezie, întreaga societate și planetă. Însă, totuși ...

            Observă că hangarul unde-și ținea bunicul micul avion de survolat câmpurile, în cautarea de modele și semne în lanurile de cereale, fusese dărâmat. Era singura schimbare constatată. Restul, absolut întregul sat, cel puțin din exterior, arăta la fel cum îl lăsase cu treizeci de ani în urmă. Oarecum abătut, în ultima licărire a soarelui, își îndreptă pașii spre observator, urmărit fidel de musca cu elice.

            Ajunse la confluența celor trei câmpuri care făceau un unghi ascuțit cu terenul Observatorului. Vântul aducea câteva picături de ploaie și zarea devenise roșie sub marginea neagră a norilor care se întindeau peste întregul câmp. Și avu impresia că ceva se mișcase sub picioarele sale. Se aplecă și puse palma deschisă pe pământ, peste firele de grâu tocmai bune de secerat. Câteva spice se scuturară și boabele se împrăștiară sub tulpini.

            Se culcă în lan, cu brațele și picioarele desfăcute, inspirând cu nesaț mirosul culturii, al vântului și al ploii. O scurtă zguduitură trecu pe sub spatele său, fără să ia aminte. I se făcu somn, îmbătat de mireasma naturii. Simți cum începea să amețească, sau să se rotească, la început lent, ca o balansare ușoară apoi parcă prindea viteză și aluneca undeva, nu știa nici el unde. Închise ochii și se scufundă în aceea minunată senzație.

            Probabil că ațipise. Ploaia cădea peste el în șuvoaie dezlănțuite, năclăindu-l cu noroi, umplându-l

de frunze păroase și semințele mărunte, negre de neghină, amare cele câteva boabe ajunse sub limbă. Nu avu nici o intenție de a se ridica. Stătea întins ca într-unul din cele mai moi și confortabile paturi din lume. Picăturile-i cădeau peste față, cu viteză și greutate. Zâmbi apoi începu să râdă. Nu auzea nimic altceva decât ploaia lovind lanul de grâu și corpul său.

            Așa cum începuse, aversa se și termină. Brusc. Seara învăluia întregul cer care se limpezea și norii dispăreau ca absorbiți de vântul de apus. Se făcuse și mai cald, mai ales de la emanația pământului saturat de debitul prea mare de apă căzut dintr-odată. Micah se ridică, sprijinindu-se întâi în coate, apoi în picioare. Îmbrăcămintea îi șiroia și era ud leoarcă. În câteva secunde era uscat, datorită fibrelor

speciale din țesătura hainelor.

            Ajunse înapoi la han și cuplajul la matricea tehnică se produse în mod automat. Pierduse musca-drona de supraveghere, posibil sucombase sub jetul apei de ploaie sau rămase afară, așteptându-l. Se dezbrăcă și intră în baie, să facă un duș reconfortant. Privindu-se în oglinda ce-i reflecta chipul și trupul tridimensional, rămase uluit și nu putea nega, încântat.

            Începând de la frunte și față, continuând pe gât, brațe, tors, abdomen și picioare, întreaga sa piele era acoperită de ... uhhh, cum să definească ceea ce admira ... un model foarte complex și complicat. Ca un tatuaj elaborat, lăsând urme adânci de apăsare până în stratul subcutanat. Își trecu degetele peste protubernațe și sesiză că înclinarea figurilor perfect geometrice aveau un unghi de 38 de grade față de perpendiculara la corpul său. Ca și cum o șenilă extradimensională, cu profil imprimat, venită dintr-o altă lume, ar fi trecut peste el.

            Începu să râdă la această idee. Apoi se gândi, cu toate că era conectat la non-touch și tot ce-i

trecea prin minte era înregistrat și evaluat, că nu-i păsa defel. Nu aveau decât să-l creadă dezaxat și, după evaluarea psihologică zilnică, să-l elibereze din funcție. S-ar muta la Chilbolton și ar avea grijă de toate lanurile de grâu, secară și orz. S-ar apuca de sculptat în tulpinile moi și elastice ale plantelor cu genetică hexaploidă.

            Ar putea crea minunate obiecte miniaturale, să fie expuse pe rafturile invizibile. Cu timpul ar prinde rădăcină, ar răsări un fir subțire, ar crește frunzulițe, ar înmuguri și ar produce sămânță. Ce vis ireal, își zise. Își trecu din nou degetele peste denivelările pielii sale. Nu-și reveni la normal. Lăsă jetul de apă să-l spele de senzația ploii și se usucă sub emanația de aer cald. Se înveli în roba de interior pusă la dispoziție de han, simțindu-se bine la atingerea materialului moale dar concret din punct de vedere fizic.

            Stând în mijlocul încăperii, ezită dacă să gândească pat sau îmbrăcare. Nu era obosit nici nu-i venea să doarmă, cu toate că fusese o zi mai specială pentru el. Călătorise. Ceva, un fel de chemare sau neastâmpăr, ca în copilărie, parcă nu-i dădea pace. Deși era întuneric și se apropia de miezul nopții, o plimbare nocturnă, în aerul curat spălat de ploaie, i-ar fi prins bine. Gândi îmbrăcare după ce își dădu jos halatul și hainele îl învăluiră imediat.

            Cunoștea drumul până la observator. Îl putea face și cu ochii închiși.Miniscula dronă cu elice se puse în mișcare deasupra capului său, trimițând un fascicul luminos suficient de puternic să vadă pe unde călca. În sat era liniște și întuneric. Nu lătra nici măcar un câine. Poate că nu mai existau câini. Apropiindu-se de grajdurile bunicului Brod, se aștepta să audă fornăiturile cailor și răsuflarea grea a vitelor. Însă adăpostul de animale era gol de mult și mirosea a înstrăinare.

            Coti lent spre câmpul învăluit în beznă. Drona-musculiță îi semnală roșu, pericol. Îi ignoră avertismentul și simți sub tălpi pământul reavăn și cum calcă firele de grâu care gemeau și se spărgeau sub greutatea sa. Cerul era plin de stele însă luna nu se vedea încă. Merse un timp pe lângă gardul de sârmă ce delimita un câmp de altul. În dreapta sa, silueta albicioasă a discului antenei observatorului îl urmărea ca un ochi gigantic, deschis, însă fără viață și fără să vadă ceva.

            Se opri. Inspiră de câteva ori, încântat de aerul ozonizat. Îmbrăcămintea se ajusta după condițiile temperaturii de afară, să-i creeze un mediu de comfort. Își deschise larg brațele și se lăsă pe spate, să cadă între tulpinile planetelor. Nu simți niciun șoc sau zguduitură la impactul cu solul. De fapt, nici nu luase contact cu pământul. Levita la mică distanță, simțind pe față, urechi și cap cum firele se frecau de el, mângâindu-l.

            Se gândi să se dezbrace de tot. Nefiind cuplat la modulul non-touch, nu reuși să-și dea hainele jos. Deasupra frunții, drona emitea din ce în ce mai alertată semnale roșii, de primejdie iminentă. Micah surâse, zicându-și că poate mișunau șoareci de câmp sau apăreau cârtițe ce-și săpau galerie la suprafață. Știa toate acestea din copilărie. Nu uitase nici o fărâmă de amănunt și nici orele petrecute culcat pe burtă, să surprindă vreo gâză sau gărgăriță urcându-se pe frunze și pe spice.

            Câmpul de sub el prinse a fremăta. Un tremurat ușor, ca o legănare. Nici un sunet nu reuși să spargă liniștea adâncă a nopții tăcute. Apoi, ca un suflu de aer cald, simți ceva vibrând și împingându-l de la spate. Trase aer în piept și se relaxă, așa cum nu fusese poate niciodată. Mușchii i se detensionară și respirația îi era ca o boare ușoară. Parcă plutea, privind formațiunile de stele. Drona cu elice dispăruse, probabil se descărcase și căzuse în lan.

            Simțea cum protuberanțele imprimate ca niște tatuaje adânci în piele, acele forme geometrice cu care se alesese după masă, îl funicau și se mișcau pe suprafața trupului său, reașezându-se în alte contururi și structuri. Nu-l durea nimic, avea doar o vagă senzație de amețeală. Brusc, o lumină puternică îl învălui, venind de jos în sus, cuprinzându-l în toate fasciculele și raze de lungimi scurte sau mai lungi, care-l scuturau și-l balansau dintr-o parte în alta.

            Sunetul, stins la început, crescu în intensitate în timp ce pământul se desfăcea în bucățele sub el, înghițind bulgări, spice de grâu și toate stelele de pe cer. Nu opuse rezitență. Nici nu se gândi să-i fie frică sau să încerce să fugă de acolo. Doar că formele de pe corpul său se reașezau din nou, furnicându-l de la tălpi până în creștetul capului. Îi veni să se scarpine și acest gând îl făcu să-i vină să râdă.     

            O placă, fină și poroasă, se strânse în jurul lui, ca o armură de material moale. Vuietul unui șuierat ascuțit îi străpunse timpanele, dureros. Indiferent de ceea ce se întâmpla, nu avea cum să se opună sau să se apere. Se lăsă în voia acelui fenomen. Poate doar visa, poate delira, poate era real. Revăzu cu ochii minții ultima sa întâlnire cu bunicul Brod Hamilton, după ce fugise cât îl ținuseră piciorușele lui de copil de unsprezece ani, apoi fața surâzătoare a bunicii Pippa, tăind o felie generoasă din plăcinta cu mere coaptă de ea. Parcă mai simțea gustul rumenit al fructelor printre foile subțiri de aluat auriu.

            Bezna îl cuprinse dintrodată. O beznă grea, sufocantă, apăsătoare. Încercă să se miște însă nu reuși. Întredeschise pleoaple, cu un mare efort. Deasupra sa, îndepărtându-se, ceva de-o formă ciudată, ovală sau rotundă, nu-i distingea prea bine conturul, se ridica lent. Nu era luminată, era doar o proiecție de întunerc peste negura nopții. Iar silueta devenea din ce în ce mai mică, apoi dispăru și stelele se văzură din nou, strălucitoare.

            Micah era căzut întro rână. Se ghemui pentru o vreme apoi se ridică, încet, precaut, amețit. Își simțea corpul parcă arzând și nu reuși să respire decât sacadat. Frigul nopții îi trimise frisoane pe șira spinării și instinctiv, se frecă cu mâinile peste brațe.

            De undeva prercepu voci care se apropiau. Erau mai mulți oameni, vorbind tare. Lumina unor lanterne îl orbiră și închise instinctiv ochii. Apoi se simți înșfăcat, târât și tras într-un vehicul care-l zgudui un timp. Când reuși să vadă ceva, se afla într-o încăpere ... unde putea vedea mobilierul, pereții, tot ce se afla, în dezordine, pe o masă.

            -     Cine ești? i se adresă un bărbat, cu voce aspră. Ai ieșit din cutie, știm asta. Acum să ne spui, cum te cheamă și cine ești?

            Avu nevoie de toată determinarea sa interioară să se forțeze să-și folosească coardele vocale și să-și miște buzele și limba. Nu le mai întrebuințase de vreo două decenii. Înțelese că nu mai era cuplat la nici un fel de non-touch și nici nu mai putea comunica prin puterea gândului.

            -     Eu ...

            Durerea ca o flacără îi arse gâtul. O lacrimă i se scurse dintr-un ochi, până jos la bărbie iar de acolo picură în lateral, prelingându-se peste maxilar și uscându-se sub lobul urechii.

            -     Micah Cunningham, avu impresia că spuse.

            -     Ce sunt aceste … chestii de pe tine? întrebă bărbatul înalt și solid, împungându-l cu degetul.

            Din copilărie nu mai văzuse astfel de oameni.

            -     Ar fi bine să deschizi gura și să vorbești. Acuși vor veni cei de la operațiuni speciale și te duc

întro altă cutie. Unde nu-ți va fi la fel de bine. Crede-mă. Am mai văzut din ăștia, ca tine.

            Simți în vocea omului amenințare și chiar o undă de ură.

            -     Unde sunt? Ce s-a întâmplat?

            Nici un sunet nu-i părăsi buzele. Doar gândise cuvintele, cum fusese obișnuit. Bărbatul îi înfipse ceva tare între coaste și el simți că se sufocă de durere.

            -     Cine ești? Cum te cheamă? zbieră celălalt în timp ce-l zgâlțâia cu putere.

            -     Eu ...

            Reuși să articuleze primul cuvânt.

            -     Da? Ascult.

            Micah își strânse degetele în pumn și simți cum un val de furie îi crește în interiorul stomacului, cum nu simțise niciodată în viață. Se concentră și după un imens efort, deodată rupse chingile de piele lată cu care îi erau prinse brațele și picioarele de tăblia unui pat metalic. Sări în picioare.

            -     Eu sunt 228317   30232338326123, șuieră printre buzele crăpate.

            -     Ce? N-am auzit! Repetă.

            Îl apucă cu mâna de gât și-l trânti în peretele din spatele lui. Bărbatul icni apoi se prăbuși cu fața pe jos. Se ridică anevoie și avu intenția să se repeadă asupra lui.

            -     Eu sunt 228317   30232338326123, repetă Micah. Eu sunt 228317   30232338326123 ...

            Printr-o ușă laterală năvăliră câțiva oameni, sesiză că erau înarmați, cu intenția să-l prindă și să-l imobilizeze. Anticipându-le mișcările, îi culcă pe toți dintr-o singură lovitură. Respiră pe nări și, fără să fie nevoit să privească, percepu cum modele geometrice de pe trupul său de aranjară în altă ordine, alte forme, adâncimi și unghiuri.

            -     Eu sunt 228317   30232338326123, mai spuse odată, acum liniștit.

            Închise ochii și-și desfăcu brațele ca în lanul de grâu. Încet, abia perciptibil, corpul și întreaga sa ființă, cu toate semnele mișcându-se de pe el, se deformară până la fluidizare apoi se deschiseră, lăsând subțiri raze de lumină să strălucească pe o distanță scurtă. La fiecare respirație silueta i se împuțina, din ce în ce mai mult, până nu mai rămase nici o urmă a lui Micah Cunnigham în aceea încăpere.

*

            2031

            Chilbolton, sudul Angliei

            -     N-am mai văzut așa ceva din 2007, zise bărbatul cu barbă stufoasă, Iseult Murphy, astro-cercetător și căutător de urme ale extratreștrilor, așa cum fusese odinioară, cu mai mult de o jumătate de secol în urmă, Carl Sagan. 

            Aparate de filmat înconjurau un perimetru bine delimitat cu semnale lumioase. Pe câmpia de lângă Obsevator mișunau o grămadă de oameni, călcând fără milă lanul cu grâul aproape copt în picioare.

            -     De aici a plecat ceva, spuse altcineva. Sunt urme radioactive, nu în doză periculoasă, dar se înregistrează.

            -     Groapa e prea adâncă și neobișnuită ca aspect să fie săpată mecanic, își dădu cu părerea un al treilea bărbat.

            -     Imaginile din satelit ... veni o fată și întinse câteva diagrame celui cu barbă.

            -     Hmm ... făcu acesta. Se vede clar și ne-au arătat și măsurătorile, că aici a fost un corp uman, după dimensiune și amprenta biologică.

            -     Semnele astea ... cum să zic ... sunt excepțional de frumoase, spuse al doilea bărbat.

            -     Le-am și trimis la imprimare, îmi fac o îmbrăcăminte cu aceste modele, sunt șic, susură tânăra, zâmbind.

            -           Așadar, încă un mister neelucidat, mormăi Iseult Murphy, fără să ia în seamă cele spuse de colega lor.

            -     De ce? Ai aici tot ce-ți trebuie.

            -     Navă spațială ieșind din pâmânt? Decolând noaptea spre alte stele? Lăsând o urmă distinctă,

cu modele care arată ca niște coduri de încriptare? Un individ care a dispărut de la centrul de detenție?

Care a urlat niște cifre, poate simple, poate o secvență numerică ... Nu cred.

            -     Individul acela era unul numit Micah Cunningham, venit în vacanță tocmai aici, îi informă fata. Arhitect peisagist la Londra.

            -     Avem holograma acustică a undei tractoare, zise cel de-al doilea bărbat după ce înregistră un apel apoi privi harta sunetelor de înaltă amplitudine care se desfășură în fața ochilor lor.

            -     Unde o fi acum omul? gândi bărbosul însă nu primi nici un răspuns, nici nu avea contactul non-touch activat pe perioada cercetărilor.

            -     Sunt aici, simți deoadată o vagă adiere de vânt, crezând că i se păruse doar că auzise cuvintele.

            Se uită în toate părțile, fără să vadă ceva nelalocul lui.

            -     Sunt aici și pretutindeni, îi șopti vântul la ureche.

            Avu atâta putere de abținere încât nu se întoarse și nici nu făcu ochi mari. Nu observă nimeni.

            -     Omule, oricine ai fi. Arată-te! îi ceru în gând.

            -     Nu am cum. Eu sunt în orice fir de grâu, în tot lanul, pretudindeni. Semnele pe care le-ai găsit în pământ sunt cele de pe corpul meu.

            Bărbatul își trecu cu nervozitate degetele prin barba lungă.

            -     Cum te numești, omule?

            Câteva clipe nu veni nici un răspuns.

            -     Mulțumesc că m-ai numit om.

            -     Plăcerea mea. Așadar, ai vreun nume omenesc?

            -     Micah Cunningham.

            -     A, deci tu ești!

            -     Da. Eu sunt eu. 228317   30232338326123.

            -     Ce înseamnă aceste cifre?

            -     Coordonatele planetei.

            -     Și cum le descifrez?

            -     Trebuie să plec.

            -     Stai, stai! Cum descifrez ... ?

            Pala de vânt dezactivă holograma și toată lumea începu să protesteze, fără să mai reușească să recontecteze harta. Iseult Murphy își clătină de câteva ori capul. Se așeză pe jos și-și trecu palma deschisă peste firele și spicele de grâu.

            -     Încântant de cunoștință, Micah Cunningham, gândi, știind că cel numit îl auzea. Deci, povestea cu extratereștri și urmele lăsate de ei, noaptea, este chiar reală ... ? Ca să vezi ...

            Nu mai primi nici un răspuns.