Este foarte greu de conceptualizat ce se întâmplă în lume în acest moment. În aceste zile, totul pare a se prăbuși într-un colaps total, absolut și predictibil. Zi de zi, știrile curg în efluvii de cenușă, aducând cele mai odioase știri posibile, și este foarte greu să nu picăm în teoria mitologică a sfârșitului lumii. Chiar și cei mai reci și logici oameni nu rămân reci în fața evenimentelor, care sunt atât de variate și intense, încât trebuie deja să facem selecții sau să ne prefacem că suntem struți și să ne ascundem cu capul în pământ. Este o reacție pe care am constatat-o și când a început războiul din Ucraina. În mod aproape instantaneu, lumea s-a împărțit în trei tabere aproape egale: susținătorii păcii și ajutorului, opoziția hatefull și ignoranții, a căror atitudine a fost chiar și mai deranjantă decât a celor care urlau că nu avem de ce să îi ajutăm pe vecinii noștri. Imoralitatea gestului de a nega și a te preface deranjat de vești îngrijorătoare, care afectează pe toată lumea în mod egal și care ar putea să modifice viața tuturor în mod definitiv, este o atitudine cu mult mai odioasă decât de a nega nevoia de ajutor. Este o atitudine gravă la adresa drepturilor omului, antisocială și definitiv ancorată în răutate. Căci, după cum se știe, cei care ignoră sunt la fel de vinovați ca și criminalii cei mai obsceni.

Zilele acestea nu m-am mai putut concentra aproape la nimic. De altfel, agitația a început după turul întâi, a continuat fervent pe durata campaniei, având punctul culminant pe 18 mai, când ne-am bucurat că totuși românii s-au trezit, s-au unit și au adus, în sfârșit, în România un președinte al oamenilor, pentru oameni. Credeam că, după momentul 18, propria mea campanie de susținere a președintelui s-a terminat, iar eu voi reveni la îndeletnicirile mele de bază: artă, literatură, sondarea inconștientului, plăsmuirea de scenarii pentru jocuri, căutarea unei surse stabile de venit și, poate, un strop de relaxare. Nicicând nu m-am înșelat mai mult! Instalarea lui Nicușor la Cotroceni nu a început deloc ca o stare de ușurătate, ci ca una de amplă tensiune și anxietate socială și politică, resimțită din prima clipă. Problema reechilibrării deficitului bugetar a dat buzna pe ușile minții tuturor, ca un torent de neoprit, intrând în fiecare ungher și trezind toate fricile și nesiguranțele posibile. Și, pentru ca torentul emoțional să aibă un corespondent și în realitate, tornadele de săptămâna trecută au inundat salina de la Pride, simbol național de mare valoare economică și de imagine, care a devenit un dop decizional pentru toată lumea. Apoi, problema măririi taxelor, până și pe aer curat, sperietura tuturor, lipsa obținerii unei majorități parlamentare, erijarea partidelor de a propune odată prim-ministrul, atitudinea obscen-halucinantă a țiganului Simion, care face tururi de forță prin Europa, amenințând că taie și spânzură pe toată lumea, uciderea unui adolescent de către alții la o petrecere și împușcarea unei femei cu un copil în brațe, în plină stradă, au configurat climatul de coșmar al ultimei săptămâni. Totul până ieri, când totul a explodat efectiv, cu tornada din București, care a distrus cartiere întregi, bombardamentele degenerate în demență ale rușilor asupra Ucrainei, filmările cu buncărele în construcție ale germanilor, care se așteaptă la un război mondial în maxim 5 ani, un Putin mânios, jucându-se cu pumnii strânși, de pe un picior pe altul, amenințând toată planeta cu declanșarea unui război total de nimicire, și începutul unui război civil în America, acolo unde asistăm la o încercare de schimbare de regim a altui fanatic, Donald Trump, un om pe cât de schizoid, pe atât de periculos de perfid și corupt, un om care ar arunca fără să gândească lumea într-un război mondial…

În mijlocul tuturor acestor evenimente care se basculează unele peste altele, încercăm să menținem o atitudine pozitivă, să ne facem munca zilnică, să zâmbim și să ne bucurăm de soare, deși sunt sigur că, în afară de copii și aiuriți, nimeni nu își mai găsește resursele pentru admirație. Mesajele politice au devenit amenințări severe la adresa civilizației în sine, valuri de ură se împrăștie în online și pare că totul este pe punctul de a lua foc și a exploda.

Vom avea nevoie de enorm, dar enorm de multă răbdare și atitudine detașată pentru a putea face față acestor tensiuni uriașe care ne sunt puse pe umeri în fiecare zi. Curând vor începe ample proteste în România. Doar astăzi am auzit că sindicatele se pregătesc de greve și știu că partidele suveraniste vor prelua scânteia pentru a-și ține prohodul de vomă și ură atât de specific, asta tot pe nervii întinși la maxim ai unei Românii speriate, care, în acest moment, nu are încă un guvern, un prim-ministru și are la granițe amenințarea copleșitoare a Rusiei. Am realizat că mass-media nu dorește să alarmeze populația, însă cine se uită și la programele altor televiziuni, în afară de cele românești care nu arată decât controlat realitatea, poate să își facă o părere mult mai amplă asupra a ceea ce se petrece de fapt. Lumea este un butoi cu pulbere în acest moment, și mulți demenți umblă liberi cu feștile aprinse, sugerând că mâine s-ar putea să ne trezim într-o vară atomică.

Cu toate astea, singurele lucruri pe care le putem controla sunt propriile noastre atitudini și frici. Lumea complexă pe care am construit-o începe să își arate chipul grotesc. Am distrus aproape total stratul de ozon, am încălcat drepturile și libertățile vecinilor noștri, am anexat pământul altora, am omorât copii, femei, bătrâni și tineri, am sechestrat și violat, mințit și distrus, urât și omorât. Un prezumtiv observator extern de planetă ar putea să rămână uimit, întrebându-se ce au toți acești oameni unii cu ceilalți, ce i-a pornit și ce îi motivează în absurditatea crimelor lor fără temei?... Ei bine, este vorba despre ura de sine, cea irațională și primordială, în esența ei o groază de moarte afirmată prin uciderea aproapelui tău, o autoizolare în inconștientul colectiv, acolo unde dorințele și ciuda șerpuiesc în întuneric, o amplă autodistrugere, pare-se, necesară din treizeci în treizeci de ani, atunci când istoria se repetă. Și nu este deloc greu de făcut referință la Schopenhauer și Nietzsche, descriind eterna reîntoarcere a identicului, ciclicitatea istoriei și repetarea în infinit a dramelor transgeneraționale. Și nu, nu va coborî niciun Dumnezeu pentru a ne opri din impulsurile noastre autodistructive, și niciun diavol nu va urca din bordeiele pământului pentru a înghiți civilizația. Suntem doar noi aici, singuri și goi, sinceri în nemernicia noastră fără maluri, ubicui și obsedați de înjosirea tuturor celor ce nu ne împărtășesc aceleași frici, căci și acel adevăr ideal, manipulat de atâtea guri uscate, nu este decât un alt chip al fricii.

Nu există nici sfaturi sau direcții, deși cu toții par să le ofere. Unde sunt mai multe guri, nu ai cum să grăiești un singur adevăr. Acela este deșertul discordiei, groapa desfundată a repetiției identicului din tot și toate. Iar noi, firele de nisip ale acestui deșert, neștiutori ai propriei condiții, neajutorați și muți. Am făcut exercițiul de a privi scene dramatice și violente cu sonorul oprit și înlocuit cu muzică clasică. Este uluitor ce puteți înțelege făcând acest exercițiu uman. Ieri, o adolescentă ucraineancă ieșise în parc și se dădea într-un leagăn, privind cum dronele îi bombardau tot orașul. Imaginea a fost surprinsă de o cameră de filmat. În liniștea legănării ei, în calmul fără tremor și în ochii ei de copil, am recunoscut spiritul lumii, al noii lumi, al ultimei lumi posibile, care mai degrabă se sinucide decât să planteze o floare, să danseze un vals sau să ridice în brațe un copil.

Vă las cu bine dragi cetățeni ai planetei urii.