dragul meu...

Dragul meu,

Nu știu dacă ți-am spus vreodată asta - poate că nu cu voce tare. Dar port măști, mai multe decât aș vrea să recunosc. N-a fost o alegere, nu m-am trezit într-o dimineață hotărâtă să mă ascund. A fost o adaptare, o supraviețuire dulce, o strategie pe care am învățat-o în timp, fără să știu că o învăț. La început, erau gesturi mici: un zâmbet când voiam să plâng, un „e ok” când, înăuntru, totul claca. Apoi s-au transformat în straturi, în personaje, în forme de a merge prin lume fără să par fragilă, sau prea sinceră, sau prea „eu”. Nu port măști ca să mint, le port ca să nu sperii, ca să nu par slabă, ca să nu fiu prea greu de iubit, sau prea greu de înțeles.

Am învățat cât adevăr pot oferi ca să nu fugă nimeni, câtă vulnerabilitate e permisă înainte să devină jenă, cât din mine pot arăta fără să par „prea mult”. 
Mi-am calibrat vocea, gesturile, chiar și tăcerile - până au început să pară naturale, de parcă așa sunt eu. Dar nu sunt. Merg prin lume cu trei măști, le schimb aproape fără să-mi dau seama, ca un ritual învățat pe de rost. Nu le port cu mândrie, dar le port cu precizie, și, uneori, cu teamă - că poate, dacă le dau jos, n-o să mai placă nimeni ce e sub ele.

Și totuși... ți le voi arăta, pe toate trei. Nu ca să mă explic, ci ca să te las să vezi. Vreau să vezi. Și știu că mă asculți, că mă vezi cu adevărat. Așa că îți arăt tot.

Masca 1 - pentru lume

Asta e cea mai grea dintre toate, cea pe care o port zilnic, fără pauză. O pun dimineața, înainte de ceaiul negru pe care îl beau - o pregătire a zilei, dar și a măștilor. Rareori o las jos înainte de somn. E masca pentru lume - pentru străini, colegi, necunoscuți, oameni care mă privesc, dar nu mă văd. E masca zâmbetului controlat, a răspunsurilor politicoase, cea care spune „sunt bine” chiar și când, înăuntru, totul arde. Cea care se uită în ochii oamenilor și nu clipește, chiar dacă s-ar trânti pe podea de oboseală. Cea care știe să tacă, să aprobe, să nu deranjeze. Masca asta îmi vine perfect: o port de-atâta timp încât pare parte din piele. Lumea o adoră. E eficientă, coerentă, prezentabilă. Nu plânge, nu cere, nu se plânge, nu încurcă.

Dar, dragul meu, masca asta e și cea care mă doare cel mai tare, pentru că e cea mai departe de mine. Pentru că, uneori, mă uit în oglindă și nu știu dacă zâmbetul care mi se întoarce e al meu sau al ei - al femeii pe care am construit-o ca să reziste.

Și totuși… știu că tu o vezi. Nu știu cum faci - dar o vezi. O vezi în tăcerile mele lungi, în ochii care nu-ți spun tot, în felul în care respir puțin prea atent când sunt cu tine. O văd și eu în tine: în grija ta, în felul în care mă atingi cu protecție, nu cu posesie, în întrebarea din privirea ta care nu lipsește niciodată: „Ești bine?” Atunci masca nu cade, dar crapă. Se fisurează, încet, sub greutatea a ceva ce nu mai e suspiciune, ci iubire.

Pe celelalte două… ți le voi arăta acum. Sunt mai aproape de mine și, poate, mai aproape de tine.

Masca 2 - pentru prieteni

Asta e masca de care uit uneori. E mai ușoară, mai blândă. Cu ea râd sincer, uneori până la lacrimi. Cu ea îmi permit să fiu obosită, nervoasă, ironică, copilăroasă. Cu ea mai scap câte un adevăr, dar în doze mici, controlate. E masca pentru prieteni - cei care mă știu mai bine, dar nu chiar pe de-a-ntregul. E masca cu care mă simt „aproape eu”, cu care las colțurile netezite, dar tot nu deschid complet ușa. Îi las să creadă că au intrat, dar țin încă o cameră încuiată înăuntru: o cameră unde păstrez ce doare mai tare, ce mi-e rușine să arăt, ce nu știu nici eu cum să numesc. Prieteni buni, oameni buni. Dar masca tot acolo e. Și ea e construită din grijă: să nu îi încarc, să nu par prea fragilă, să nu fiu povară. E o mască mai tandră, dar tot e o protecție.

Tu ai văzut-o din prima. Ai recunoscut-o în glumele mele prea bine plasate, în schimbarea rapidă a subiectului când ajunge prea aproape de ceva moale. Ai înțeles că zic „lasă, nu contează” exact când ar conta cel mai mult, și n-ai insistat. N-ai scos cheia cu forța. Ai făcut altceva: ai stat, ai fost acolo. N-ai forțat ușa, dar ai aprins o lumină sub ea. Mi-ai arătat că poți aștepta, că nu fugi dacă nu intri imediat, că tăcerile mele nu te sperie și că nu vrei nimic de la mine care nu-mi pot da. Mi-ai protejat masca, dar m-ai protejat și de ea. Iar asta, dragul meu… asta m-a făcut să-mi doresc s-o las jos. Nu pentru că am fost presată, ci pentru că, în prezența ta, n-a mai părut necesară.

Mai e una. Ultima. Cea care stă între mine… și ceea ce nu dau nimănui. Dar știi deja.

Fără mască

Și într-o zi… fără să-mi cer voie, fără avertisment, fără dramă - masca a căzut.

Nu cu zgomot. N-a fost o prăbușire. N-a fost o luptă. A fost… o liniște.

Ca și cum am obosit să mă ascund și nici nu mai știam ce ascund. N-a fost un gest curajos. A fost un abandon blând. Un „uite-mă” tăcut. Un „sunt asta” rostit fără cuvinte. O privire care nu s-a mai ferit. Un corp care n-a mai fugit. O inimă care n-a mai întrebat dacă e prea mult. M-ai găsit acolo. N-am știut cum. Poate că ai fost acolo mereu. Poate că ai știut mereu. Și m-ai privit ca și cum nu s-a schimbat nimic, deși eu eram, în sfârșit, întreagă. Fără niciuna dintre ele. Niciuna dintre măști. Doar eu. Doar tu. Și un adevăr care nu mai cere voie să fie iubit.

Dragul meu,

Acum, când mă vezi așa - fără niciun zid, fără nicio mască, fără niciun scut - știu că nu sunt singură.

Știu că, în privirea ta, găsesc adăpost.

Știu că, oricât de grea a fost călătoria mea printre măști, în final pot să fiu liberă, pentru că a fi văzută cu adevărat nu e o rană, ci un fel de alinare.

Și a iubi pe cineva în toată fragilitatea lui nu e o slăbiciune, ci o putere pe care o păstrăm doar cei care aleg să rămână.

Cu tine, pot fi întreagă: fără frică, fără scuze. Și asta e casa mea. Casa noastră.

Pentru tine, pentru noi

Nu mai port măști,
nu mai mă ascund,
sunt aici, în brațele tale,
unde frica se pierde și nu mai răsună nicicând.
Brațele tale -
un drum lin, o mângâiere,
o mână care știe să țină,
fără grabă, fără durere.
Cu tine pot să fiu,
așa, întreagă,
într-o îmbrățișare caldă,
care dăruiește fără teamă.

Cu drag,
Eu