Din nou în sighișoara

Acuarela bleu a unui cer imaculat și copăceii de bezea verde brotăcel împrăștiați pe dealurile domoale sunt primele semne ale libertății de dincolo de borna care anunță ieșirea din Brașov, spre direcția ,,adâncul Transilvaniei". Ca de obicei, trenul este plin de vilegiaturiști în căutarea incredibilului. Câțiva olandezi septuagenari rătăciți în iresponsabilitatea casuală a normelor CFR românesti – încă în mirajul ghidurilor Tachen - cucoane spanioloaice vociferând vesele, cetățeni cu ochii alungiți și origini necunoscute... Japonia? Probabil China, după calitatea proastă a hainelor. Un tren ințesat.

Eu și iubita mea mergem la Sighişoara pentru un weekend romantic. Ca să mă asigur că nu voi fi prea deranjat, fac și o postare de sezon în care mă prostesc în stilul caracteristic. Cunoscătorii știu despre ce vorbesc... Trenul alunecă printre colinele bucolice și, culmea, avem și aer condiționat! Într-adevăr, condiționarea nu este musai stabilită de prețul plătit pentru bilet. Vehiculele feroviare ce vânzolesc aerul stătut al României nu posedă în multe cazuri nici măcar acest minim de bun simț, însă noi am trăit să povestim despre o zi fericită… Culmea, trenul nici nu are întârziere și ajungem pe peron fix la trei ore și jumătate după ce ne-am urcat. Am spus și o mai spun că asemenea exactități nu ar trebui permise și că data viitoare când ajungem la fix cu trenul am să fac o plângere la protecția consumatorului.
Gradele de afară ne-au împresurat însă atât de strâns, încât abia dacă ne-am putut mișca până în cetate cu trolerul ale cărui roți se împotriveau cu greutate efectului de topire al betonului. Există acel moment de la 45 de grade Celsius în sus când este bine să precumpănești peisajele ivite în cale pentru a fi sigur că nu sunt fete morgana. Însă cetatea profilată în vârf de deal și promisiunea unei halbe reci a atârnat mai greu decât trolerul împotmolit.

Cetatea, veselă și blocată în istorie ca întotdeauna, însă pestrițimea de turiști o fac să pară vie și atractivă de fiecare dată. Urcăm treptele de piatră încărcate de istorie și facem poze. Rudy strâmbându-se cu bagajul în spate ca un hamal egiptean, Rudy bărbatul fatal inspectând cetatea, Rudy motănelul ascuns după un zid ruinat. Foarte hazliu. 

O uliță de piatră ne duce direct la cazare, o pensiune drăguță cu aspect post-gotic pe nume The Throne Boutique – guesthouse and winery. Deja sună bine. Un fecior amabil ne întâmpină cu un zâmbet larg și accent neaoș ardelenesc. Este îmbrăcat curat, cu părul tuns regulamentar. Stă în spatele unui pupitru de lemn în lobby-ul casei răcoroase cu aspect de beci domnesc. Aici gravitează o liniște deloc austeră, fotolii vechi cu diverse modele și în capătul sălii, un foarte mare ceas de biserică cu tot cu sitemul de roți și pârghii, salvat de patroni, după cum aveam să aflu de la ghidul meu mai târziu. Ceasul încă funcționează, însă nu se apelează des la serviciile lui din cauza zgomotului pe care îl face. Timpul este un client gălăgios.

Camera 34 este la mansardă și urcăm 17 trepte din lemn lăcuit. Două paturi cu tăblii înalte, închise la culoare, ne așteaptă în liniștea amiezei. Ni se indică să deschidem urgent aerul condiționat și ne conformăm. Suntem lăsați singuri să explorăm. Frigiderul plin ochi cu sticle de alcool de tip turist, energizante și dulciuri. Prețuri de hotel de lux. Plus de asta, deși băgat în priză – și aparent nou-nouț -, micul frigider nu funcționează. Ne gândim că ne-ar plăcea să îl determinăm să fie rece, cu gândul la apa și berea pe care am dori să le lăsăm înăuntru. Pe masuța cochetă de lângă frigider, două pahare de apă și o tavă cu cești mici de cafea, alături de două doze de cafea pentru filtru. Doar filtrul mai lipsea pentru a completa un nesperat confort al sejurului. Cobor să rezolv situația.

Frigiderul trebuie să meargă, este cumpărat de curând, dar expresorul avea un defect, l-am retras.

Nu e bai. Berea aia rece ne așteaptă doar la câțiva pași și ne aruncăm repede în duș pentru a scăpa de amintirea nefastă a caniculei care încă pârjolește amiaza. Voci vesele ne întâmpină în uliță. Vizavi, un mic restaurant cu mese din metal. Mergem după colț unde găsim un minunat colțișor de rai al unei terase cu iederă și umbră. Prima bere este ofranda către zeul Soare și mă bucur să îi fiu mare preot. Pentru siestă alegem un traseu oarecare. Cetatea este minunată. Grupuri de turiști gălăgioși umplu fiecare ungher. Elevi în prima excursie din vacanță, însoțiți de vigilentele doamne învățătoare, turiști polonezi, spanioli, greci, americani, români și moldoveni. Satul internațional exultă voiciune și spectaculos. Limbile se întretaie, terasele își prezintă ofertele generoase. Care mai de care preparate fistichii cu accent românesc medieval. Chelnerii sunt afabili și atenți. Aleargă de colo-colo. Un aspect care mă bucură este să văd tineri sighișoreni muncind chiar și alături de familiile lor în mici afaceri private sau ca vânzători, manipulatori și animatori. Minunat! Gândindu-mă cu oroare la Brașov, acea oază de liniște de altădată, astăzi destinația finala a cohortelor de bărbați minioni cu aspect creol din țări asiatice care au împânzit fiecare cotlon de servicii. Întrebările legate de acest aspect sunt laconice, iar răspunsurile rămân promise precum un răsărit de soare pentru un orb.

Ghinionul de a ajunge în frumoasa cetate în zilele libere de Rusalii ne-a răpit dreptul constituțional de a vizita celebrul turn cu ceas și alte câteva muzee întreținute de stat. Însă câțiva oameni gospodari au reușit să păstreze frumoasele comori sighișorene și în muzee particulare. Două dintre acestea ne-au încântat amiezele: Muzeul armelor și hărților și cel al breslelor Sighișoarei. În case vechi, refăcute la standarde Europene, alături de o temperatură firească de primire a oaspeților, ne-am alimentat curiozitățile istorice. La muzeul armelor și hărților, într-o vitrină micuță aflată în prima cameră, regăsim ceramică neolitică din Cultura Turdaș – Vinča. Mici idoli feminini și statuete de animale ne privesc din adâncimea unei istorii greu de apreciat de omul modern, al cărui timp este măsurat cu ceasuri atomice. Este greu și de imaginat liniștea pastorală a acelor timpuri, când oamenii își trăiau timpul în conformitate cu ritmurile natural, aducând mici ofrande mamei naturi. Râmân și voi rămâne veșnic impresionat de aceste mostre de inteligență și cunoaștere preantice. Fiind păgân, simt cum îmi întâlnesc originile de fiecare dată când sunt în prezența unor asemenea artefacte. Colegă de vitrină cu figurinele este o sabie vikingă păstrată uluitor de bine. Puterea și măiestria acestui popor de barbari navigatori poate fi înțeleasă de lama dreaptă și severă din fier, cu două tăișuri.

Costume populare șvabe îmbracă manechine în masarda frumoasei clădiri. Arme diverse, căști și zale otomane, hărți, lăzi de zestre, chiar și un superb ceas solar sferic completează această mică colecție. V-o recomand.

Mai jos o fotografie rară cu Freddie Mercury după două luni in Ardeal. 

Muzeul breslelor este cu atât mai fermecător. Sigle diverse pictate manual și decupate în lemn cu o nemaipomenită măiestrie, instrumente specifice atelierelor și reconstituiri video, fac vizita una de neuitat. Plecăm înfometați și bine dispuși. Masa o luăm în piațeta secundară sub niște copaci bătrâni și umbroși, însă transpirația nu este oprită nici chiar de cea de-a doua halbă de bere a zilei care pare un mic păhărel vărsat în Sahara. Servim o tochitură a la bunica și un burger cu cartofi prajiți. Căldură mare.

Restul amiezei ne plimbăm în derivă în căutarea cimitirului din deal. Îl regăsim la fel de liniștit și romantic ca întotdeauna. Ajungem în jur de 9 seara, așa că profităm de exclusivitate în necropola sighișoreană. Studiem mormintele. Nemți, unguri, puțini români. Istoria își clocește poveștile celor ce au înălțat cetatea. În acest cimitir nu simți niciodată o stare ciudată. Sau chiar dacă o simți, vibrezi alături de ea. Fac câteva poze cărora le aplic niște filtre puțin retro pentru un efect puțin hounting. Îl obțin.

Cel mai fermecător turn, cel al cizmarilor, este momentan o stație radio. Admirându-l  l-am plasat în minunata lume a Infra Terrei, unde va sfârși atunci când am să îl consacru în scris. Țin minte că încă din adolescență, cu mult timp înainte să scriu, când am poposit prima oară în Sighișoara, am rămas total captivat de acest oraș plin de turnuri gotice. Nu am știut niciodată de unde provine captivarea aproape reverențioasă pentru turnuri, dar nici nu mi-am bătut capul. Tot ce știu este că într-o zi îmi voi construi unul în care am să locuiesc și creez!

Seara se lasă la fel de fierbinte și umedă, într-un vacarm microbist. Străduțele și pub-urile sunt luate cu asalt de domni însoțiți de doamne și iubite. Ecrane mari și zgomotoase transmit un război pe care trebuie să îl câștigăm! România înfruntă Belgia la Europene. Undeva, departe de pastorala Sighișoara, în Koln, un autocar cu eroi români a mers să facă istorie. Terasele explodează la fiecare ocazie și huiduie atunci cânt temerarii belgieni ne înscriu două goluri decisive și stabilesc tabela de scor la 2-0. Din vârful dealului privesc un enorm televizor care trasmite in eter ultimele minute ale mitologicei înfrângeri. Apoi, microbiștii se topesc încet, încet în hoteluri și cazări pentru a-și linge rănile. Reușim să găsim două locuri la un mic restaurant cu terasă numit Nocturna. Mâncăm cea mai bună pizza Qutro stagioni! Servicii ireproșabile! Recomand din stomac! Întorși la The Throne Boutique – guesthouse and winery, suntem întâmpinați de tânărul nostru amfitrion care îmi ia vorba din gura chiar de la intrare:

M-am gândit să puneți ce aveți la rece chiar în frigiderul nostru de aici, din spatele ghișeului. Ca să fie bine la toată lumea!

Bravos băiete drag! Apă rece pentru înfrângerea românilor la europene și pentru trupurile nădușite de caniculă. Ne retragem îndoliați. Noaptea deschid chepengul spre curtea interioară și respir liniștea. Este un mare calm aici și o tranchilitate deplină. Auzul gândurilor mă încântă. Adormim în vagul fâsâit al aerului condiționat spre al cărui zeu închin o rugăciune.

A doua zi ne trezim târziu. Am în plan ca la ora 19:00 să ne întoarcem la hotel să privim documentarul despre formația Pro Musica, la 51 de ani de la înființare. Dorim să ne bucurăm de televizor și cum altfel mai potrivit pentru o seară de vacanță…? Ne plimbăm și prin oraș, pe străduțele de la baza dealului cetății. Admirăm curățenia și îndrăzneala coloristică a arhitecturii. Pe o bancă îi fac iubitei mele un inel dintr-o crenguță de salcie plângătoare și o pozez special pentru o șoadă pe Facebook cu mesajul „A zis da! Mergem la shaorma!”. Gluma ține și Facebook-ul acționează în consecință. Un bun prieten mă sună din Germania a doua zi cu gând să își rezerve bilet de avion pentru nuntă. Alarmă falsă. Este uluitor cum oamenii acționează când văd asemenea postări, ignorând umorul de situație. Capăt enorm de multe like-uri, desi mi-aș dori ca postările legate de arta și literatura mea să capete tot atâta atenție. Dream on Mickey Mouse…

Revenim la hotel și aprindem televizorul. Documentarul urmărește anii de formare a grupului, momentele grele și legenda vie pe care încă o alimentează. Dixie Krauser, Ilie Stepan și Doru Castravete, membri fondatori legendari vorbesc, amintindu-ne să nu uităm istoria și să învățăm din ea. Aflăm că Dixie Krauser a fost întemnițat la Canal pentru o tentativă eșuată de evadare din sistem. Însă acești băieți de aur au rămas și au înfruntat regimul, ieșind demni după revoluție. Nu același lucru se poate spune despre patrioții pumnului de fier în pieptul verde… al celor de la Phoenix care, instalați comod în boxele lor, se îndreptau spre graniță, în timp ce o sală a Palatului păcălită trepida în așteptarea lor, ca după revoluție să se bată cu toții cu pumnul în piept de cât de revoluționari sunt. Not. Există o echitate și o exactitate istorică pe care noi tinerii nu o putem altera și nici trece cu vederea.

După documentar, ieșim să luăm cina la o terasă unde cu o seară înainte, românii fuseseră martorii carnagiului de la Koln, acolo unde belgienii ne-au zădărnicit vioiciunea cu un 2-0 fatal. Nicio urmă de remușcare. Cucoane și domni, cupluri frumos îmbrăcate, cocktailuri cu gheață, vinuri și preparate multicolore. Comandăm paste napoletane și pizza. Am o pasiune de o viață pentru pizza, începută din copilărie când ai mei erau prieteni cu patronii unui restaurant. Îmi făceam veacul pe acolo iar patronii veneau la prânz la ai mei spre a se-nfrupta din excelentele preparate ale mamei. La ei, pizza era o emblemă. De atunci am o fixație față de acest divin culinar al bucătăriei italiene internaționalizate și autohtonizate (îmi asum paternitatea acestui cuvânt). Berea este și ea rece și bună iar servirea, de excepție. Din nou tineri sighișoreni, veseli și agili ne servesc ireproșabil. Sunt mândru de ei și de locurile în care patronii nu au căzut în boala deznădejdii angajând mână de lucru ieftină în timp ce tinerii noștri stau pe străzi fără muncă.
În pauzele dintre actele excursiei m-am delectat și amuzat cu o carte minunată, a faimosului Peter Mayle. Hoțul de vinuri spune povestea aventurilor detectivului contrabandist Sam Levitt, absorbit în detaliile unui jaf în stil mafiot, departe de America, în eterna și fascinanta Marsilie. L-am descoperit pe Peter Mayle acum mai bine de 20 de ani, la scurt timp după ce ne mutaserăm la Brașov. Într-o librărie oarecare, o coperta colorată mi-a sărit în ochi. Înfățișa o căsuță într-un peisaj provensal multicolor. Cartea se numea Din nou în provance și aveam să achiziționăm multe cărți semnate de acest miraculos și comic autor britanic. Când plecați în concediu, nu uitați să aruncați în bagaj și una dintre cărțile sale. Dacă s-a născut vreodată un scriitor perfect pentru concediu, atunci Peter Mayle este acela!
A doua zi mai dăm o raită, mâncăm ceva și ne pregătim de plecare. Deși noaptea a plouat puțin, zăpușeala a revenit la fel de caustică și umedă ca și în zilele precedente. La prânz ne decazăm și mergem să luăm ultimul prânz. De data acesta am preferat să ne bucurăm de o atmosferă mai hippie și am luat câte un langoș, așezându-ne la umbra copacilor pe dealul bisericii de lângă turnul cu ceas. Doi adolescenți ne-au făcut cadou un concert de flaut și chitară, perfect pentru un la revedere superb. Am plecat cu un regret că a durat prea puțin. Deși plin de peripeții, sejurul la Sighișoara a fost unul foarte fain și abia aștept să ne mai întorcem. Dacă alegeți să vă cazați la The Throne Boutique – guesthouse and winery, să aveți la voi măcar o ladă frigorifică. Iar dacă vreți și liniște, așteptați să se termine campionatul European de fotbal…

 
Scriptor - R von K