din întuneric
       Cele trei praguri magice 

Magicianul își pregătește desaga. Cuțitul. Lampa. Haina de călătorie. Așteaptă noaptea până când liniștea pătrunde ungherele iar amurgul se declină în tonuri de violet. Cerul se rotește silențios, păsările amuțesc. Pădurea este aproape, iar magicianul îi aude foșnetele de zile întregi. Ea în cheamă în viziuni și în vise. O tăcere adâncă ca o surzenie îl captivează. Știe că acest test este unul fără de care nu poate merge mai departe. Ziua și-o petrece singur ignorând chemarea care a devenit mult prea puternică. Se preface că a uitat-o. Apoi zăpușeala serii îl hipnotizează. August.

Ieșit pe stradă străbate orașul. Omenii sunt manechine în seara aceasta, dar magicianul îi ignoră. Se plimbă precum un lup evadat din rezervație. Nimic nu îl atrage înafara gândului. Dacă pădurea ar fi o ființă vie, atunci ea ar fi un egregor, format din nenumăratele voințe ale copacilor, viețuitoarelor și spiritelor care o populează. Cu toate acestea este doar una. Fiecare copac este însă o oglindă.

Râul susură adâncit în albia sa ducând șoaptele spre o deltă depărtată. Trecând peste apa întunecată, magicianul aprinde lampadarul. Liziera este îmbietoare, încă amprentată de mișcările omenești, de cuvinte și semne. Luminile orașului se lovesc de ea ca de un zid găurit și mai răzbat doar câțiva metri printre trunchiurile dese. Apoi se face tăcere.

Magicianul pășește încet. Fiecare pas, devine parte a unui ritual foarte bine plănuit. Odată trecută granița lizierei, memoria de scurtă durată pălește. Caleidoscopul umbrelor începe să se rotească și basculeze în lumina leagănătoare. Este singur la porțile catedralei. De aici picioarele vor merge singure, conștința renunță la implicare, plămânii devin ființe, respirația cronometru, iar trupul un ceas. Întuneric.

Dealul urcă și urcă și urcă. Cărările se divid și se reunesc. Cele mai late sunt lăsate în urmă, iar ochii pun jaloane: butucii căzuți, trunchiul în formă de Y, scorbura ca o vrăjitoare cocoșată, pietroiul cu chip de urs. Aici, dreapta și stânga nu mai au nicio semnificație. Aici există doar prezent și trecut. Ele sunt singurele borne. Mersul devine ambiție. Apoi lentoare. Încercarea de orientare, inutilă. Primele gânduri sunt nelămurite dar au de-a face cu natura orientării și a scopului. De ce aici? De ce acum? Ce este mai departe în întuneric...?

Potecile se subțiază treptat. Ferigile acoperă orizontul iar umbrele plăsmuiesc cele dintâi frici. Frica rătăcirii este prima din lungul șir ce va urma. Și frica deciziei greșite de a intra în pădure noaptea. Apoi apar sunetele. Un fâșâit, o răjghinare de creangă, un bufnet muțit în spatele unui pietroi. Acolo oare se ascunde ceva? Sau cineva?... Prima frică vine ca o revelație: frica de oameni, în locul cel mai puțin probabil în care ar putea fi întâlniți. Și o primă iluminare: omul este prea laș pentru a se aventura în propria natură. Iar pădurea mimează întocmai propria-i natură.

A doua frică. Animalele sălbatice. Avem încrederea că la zoo, animalele sunt în starea ce ne conferă cea mai mare siguranță: sunt ținute captive în cuști. Iar noi, martorii instinctelor lor atrofiate și ale figurilor triste. La Zoo noi suntem stăpânii închipuiți ai unui bestiar, dictatori peste lumea instinctelor. Însă în pădure nu există zăbrele și nici ziduri. Singure ziduri de aici sunt cele din mintea noastră.

Concluzia celei de-a doua frici: în lipsa asumării pericolului nu putem înainta. Magicianul simte că trupul său este oferit necunoscutului. Da, ar putea fi atacat. Da ar putea fi accidentat. Da, toate pericolele pădurii sunt reale. Acest conținut vine ca un ciocan pentru conștiință iar ecoul lui devine o voce vie. Totul este real. Pericolul este real. Lasă-ți viața în mâinile întâmplării de a fi...

De mai multe ori magicianul se oprește. Inima îi bate puternic iar conștiința îi este ruptă în două: prea devreme pentru a ajunge unde și-a propus, prea târziu pentru a se reîntoarce. Sau este prea târziu? Este vrodată prea târziu pentru a te răzgândi? Stări de transpirație abundentă. Umbrele cresc și dansează sălbatic în lumina fulgurantă a lămpii. Magicianul caută un trunchi puternic la baza căruia să se aseze. Toată pădurea are trunchiuri, însă trunchiul său este un soclu care îl așteaptă. Când îl va descoperi, va știi că acela este. Până atunci orbecăie fără țintă printr-un labirint de umbre dansatoare.

Cărarea se îngustează până când pare a se pierde între ferigi și magicianul este pus în fața unei decizii. Se reîntoarce sau continuă. Acesta întrebare devine unica-i frământare asupra căreia nu poate formula niciun răspuns. Întunericul are culoarea ferigilor sălbatice și-ale umbrelor acestora. Întunericul este verde. Verdele este o vietate enigmatică și curioasă. Intrusul se simte observat. Aici trebuie să se oprească. Picioarele îi sunt grele iar capul îi vâjâie. Câțiva copaci se înalță precum coloanele unui templu antic, pierzându-se într-o magistrală coroană fumurie. Pădurea toată este o singură coroană, un plămân autopurtat.

Magicianul coboară câțiva pași la baza unui copac cu două trunchiuri. Rădăcinile expuse crează un jilț. Acesta este locul. Aici își va așterne vremelnica-i tabără. Sacul este așezat la pământ și ustensilele scoase. Apoi, cu un gest ritualic stinge lumina. Bezna îl înghite. Totul devine pâclos, blurat. Ochii dezobișnuiți cu întunericul sunt în căutarea unui reper. 

Avem mereu nevoie de repere. Sus, jos, dreapta, stânga, față, spate. Orientațio. În mijlocul pădurii, orientațio își încetează funcția practică, devenind un aspect inutil al logicii. Aici ești aici iar aici înseamnă trupul tău. Atât.

Pete de cer sclipesc prin frunzișul abundent. Sau poate sunt licurici. Și deși ar părea evident, noaptea pădurea este tăcută. Este ca și cum, toată viață din ea stinge deodată lumina și pleacă. Ca și cum, toți copacii rămân orfani în fiecare noapte. Nici aerul nu circulă prin pădure iar treptat, liniștea începe să devină palpabilă. Este ca o membrană invizibilă dar vibratilă. Deodată te afli într-un burete cald care a supt toate mișcarile, luminile și sunetele lumii. Așezat sub copac, magicianul își începe meditația. Este nevoie să facă această călătorie. De aceea a venit aici. Pădurea însă nu este destinația, ci doar pragul de pe care va pleca.

Primul prag
Acceptarea nesiguranței

Frica nejustificată de necunoscut nu poate fi înfruntată decât prin experiență brută. Nu există altă cale. Valorizăm paroxistic confortul de orice fel. Și dacă confortul ar avea o definiție ideală, atunci aceasta ar trebui să fie: absență oricărei amenințări. Toate regnurile sunt tributare acestei dependențe. Însă omul a ajuns să o și teoretizeze și să facă din ea o religie.

Acceptarea nesiguranței de a fi la cheremul naturii este un act de abdicare de la axioma confortului suprem. Și dacă pădurea are ceva de spus în acestă chestiune, ea ne spune: aici confortabil este cel care a înțeles că pericolul este parte a vieții nu un fapt accidental din afara acesteia. Pericolul este la fel de viu ca și un tigru. El stă ascuns între ferigile înalte, pândindu-și victima. Primul prag înseamnă să îl acceptăm pe tigru ca parte din noi înșine. Noi îl chemăm pe tigru sau tigrul pe noi. În orice caz, la un moment dat ne vom întâlni.

Și dacă frica de necunoscut ar fi un obiect, atunci acesta este bine să fie perceput ca un cojoc gros și cald pe care îl îmbrăcam. Îmbracă-te cu frica ta, îi șoptește o voce ascunsă magicianului. Iar el înțelege și se îmbracă.

Aceptarea nesiguranței este trecerea primului prag.

*

În singurătate ai nevoie de propte. Liniștea excesivă poate naște demoni. Și este greșit să credem că demonii ne așteaptă în pădure – aceasta este iluzia cu care ne alimentăm frica. Nu. Demonii vin cu noi în pădure și abia ne așteaptă tăcerea ca să poată vorbi.

Dar magicianul nu este aici pentru asta, ci pentru construcția unui palat mental în care să învețe să lucreze. Imaginția devine noua realitate din întuneric. Cu ochii închiși își începe călătoria spre interior. Orice palat are o poartă și orice poartă, o cheie. Așadar magicianul își imaginează o mare cheie din metal. O simte în palma mâinii drepte. Este grea și rece. Este o pecete. În Viziune, el se află tot în pădure însă o pădure diferită. Totul a trecut în celălalt tărâm. În mijlocul vegetației el vede o poartă veche și știe că în spatele ei îl așteaptă adeveririle de care are nevoie. Cheia se potrivește în broască și poarta se deschide spre lumină.

Aici pacea este eternă, ziua nesfârșită iar căldura blândă a soarelui de toamnă aurește totul cu filigranul nemuririi. Aici a dorit să ajungă, în locul unde îl așteaptă ea. Femeia este blândă dar își ține fața acoperită. Îi vorbește în limba lui cu o voce familiară. Dialogul este animat și consensual. Ea râde adesea. Îl ia peste picior și-i pune toate întrebările incomode. Oare de asta a venit aici? Să își întâlnească Anima? Posibil. Dialogul continuă fără oprire. Sunt multe răspunsuri pe care avea să și le dea, pe care le primește fie de la ea, fie din concluziile pe care le trage singur. E ca și cum deodată, toate pietrele de pe suflet i se ridică. Ca și cum ea ar avea toate răspunsurile. Și un paradox: deși acum le află, are senzația absurdă că le cunoștea dintotdeauna, însă nu avea curajul să și le recunoască. Se rușinează de el însuși. Este mult mai bun și mult mai rău decât credea. Oare adevărata natură a sufletului se revelează prin consensul dintre Anima și Animus?

Noaptea se adâncește iar liniștea devine absolută. O frunză căzătoare poate isca un cutremur în suflet în această tacere selenară. Ochii nu mai pot percepe dacă sunt deschiși sau închiși și asta devine o altă realitate. Noaptea, totul devine relativ sau mai bine spus: divizat. Și anume pentru că nu mai există bariera. Care realitate este cea reală? Ce din fața ochilor care văd doar întuneric, sau cea din spatele ochilor ce plăsmuiesc o întreagă lume? Magicianul își începe meditația asupra întunericului.

Al doilea prag
Importanța întunericului

Deși pare absurd la prima vedere, nimic nu justifică frica de întuneric. Faptul de a nu vedea ne aruncă într-o nesiguranță virală, paranoică și primară. Întunericul nu este numai absența luminii, ci cu sigurană ceva cu mult mai mult. De ce ne temem de întuneric? Ce ne-a răpit el? Și de ce îl asociem dintotdeauna cu un rău nenumit?

Întunericul ne face vulnerabili și ne răpește iluzia că la lumina zilei orice poate fi prevenit. Altfel, întunericul este doar o stare naturală a naturii în lipsa fotonilor. De când ne naștem și până când murim, dacă nu avem norocul de a fi orbi, ne împărțim viața în două părți destul de egale – ziua și noaptea. Însă undeva, de-a lungul călătoriei mitologice, cineva a sugerat că absența luminii este sinonimă cu prezența unui dușman ascuns. Felinele au fost mereu imune la acestă zicală. Fie zi sau noapte, ele își desfășoară activitățile cu același spor. Ba mai mult, ochii lor se adaptează la variațiile luminii pentru ca întunericul să nu le înspăimânte.

Magicianul înțelege această relație și o asumă. Pentru practica sa magică, întunericul trebuie să își înceteze definitiv conotațiile htonice și să devină egalul luminii. O primă concluzie: atâta vreme cât nu relaționezi cu întunericul ca și cu lumina, nu poți săvârși lucrările marii arte. Ritmul nictemeral trebuie reconsiderat. Poziția vis-a-vis de întuneric trebuie reconfigurată. Cea de-a doua concluzie: frica de întuneric este perfect nejustificată în condițiile înțelegerii primului prag.

Pentru înțelegerea lucrului cu lumina, magicianul are nevoie să învețe lucrul cu întunericul. Cele două dimensiuni ale energiei nu sunt opuse ci complemetare.

Cea de-a treia concluzie: maturizarea magică înseamnă acceptarea întunericului din propria viață, atât cea fizică cât și cea simbolică. În ritual, nu există nicio diferență între cele două. Ceea ce poate fi imaginat, este real.

*

Integrarea Umbrei reprezintă trecerea pragului în maturitate psihică și emoțională. Din istoria cunoscută, negarea prezenței Umbrei a cauzat cele mai mari cataclisme omenești. Pentru integrarea ei, este nevoie de răbdare, tăcere și multă durere. Nu orice om  este pregătit pentru această înfruntare. Iar pașii sunt anevoioși și lacunari.

Curajos este însă cel care pleacă în căutarea Umbrei și care nu o așteaptă în confort - poate cel mai mare pericol al umanității astăzi. Însă, lângă tulpina copacului magicianul simte că a mai trecut un prag în mod provocat. Se spune că este cel mai bine să rămânem tăcuți atât în cazul succesului cât și al eșecului, deoarece cele două opuse se întâlnesc undeva unde egoul le preschimbă în non-valori. Și se mai spune că adevăratele succese se gustă cel mai bine de unul singur. Așa că magicianul se poate doar bucura. Sub copacul său se desfășoară panoplia virtuților lumii. Iar singurătatea le modelează într-o matriță cu caracter dur. Marile virtuți sunt obținute din această matrice.

Cuțitul este scos din teacă. Orele mici ale nopții aduc în prim plan reministcențele vechilor frici. Spiritele ascunse ale pădurii, animale sălbatice, tot bestiarul infantilismului mitologizat al culturii, cu care suntem învățați să trăim. Încă de când nu înțelegem încă limbajul vorbit, suntem alimentați cu basme ale luptei dintre bine și rău. Iar binele învinge întotdeauna grație luminii, în defavoarea forțelor potrivnice ale întunericului absolut, personificat prin balauri cu șapte capete, babe cloanțe sau lupii cei răi. Întunericul este demonizat din fașă iar pruncul trebuie să să teamă de el. Oare ce s-ar întâmpla dacă poveștile ar fi spuse mereu în păduri întunecate?

Spre zori, răcoarea se înfiripă printre tulpini. Deși vară, ora de dinaintea zorilor este cea mai tăioasă. La fel precum lumina este asociată cu căldura solară și binele, întunericul face casă bună cu frigul să răul. Curentul pădurii sugerează o amenințare cu greu conținută. Însă nicio față hidoasă nu apare iar magicianul își descoperă capul de sub gluga-i călduroasă pentru a inspira aerul proaspăt. Iată, planeta s-a rotit, iar soarele mai are puțin și revine în cuibul civilizaței adormite. Este momentul ca oasele să se dezmorțească, așa că magicianul își împachetează tăcut instrumentele în bocceluță, și, după ce mulțumește copacului pentru protecție și companie, iar spiritelor pădurii că l-au găzduit, își reia drumul înapoi.

Cărarea este încă întunecată, iar umbrele nu mai puțin lungi. Spectrul rătăcirii, deși puternic diminuat, încă amorțește pe conștiintă. Oare va regăsi drumul înapoi? Oare nu va fi atacat de o bestie care l-a pândit vigilentă din întuneric? Pașii îi sunt însă calmi, iar potecile duc spre râu. Spiritele pădurii foșnesc într-nsele iar coșmarurile se disipează odată cu înrâurirea zorilor. Magicianul își încheie călătoria cu depășirea pragului Iluziei.

Al treilea prag
Depășirea iluziei

Zorii readuc rațiunea înapoi în trup. Deși obosit, magicianul este recunoscător nopții. Ea și pădurea i-au fost profesori buni. Al treilea prag este cel al iluziei. Ne este frică de frică, iar întunericul ne sugerează să ne lăsăm cotropiți de ea. Cel mai profund gest pe care îl putem face este să devenim conștienți de adevărata natură nemijlocită a fenomenelor. Aici găsim mereu soluțiile tuturor conflictelor. Cei mai mari dușmani ai noștri nu sunt însă balaurii cu șapte capete sau lupii cei răi, ci lenea spirituală, conformismul social și confortul personal. Oriunde în afara acestor trei dușmani de moarte se află restul minunilor și pericolelor pe care mai devreme sau mai târziu va trebui să le înfruntăm și care fac viața să merite cu adevărat a fi trăită. Și nu este vorba de a putea evita înfruntarea, ci de modul în care fiecare dintre noi va înțelege să o facă atunci când ea va surveni.

Depăsirea iluziei este poate cel mai greu prag de realizat. Am ajuns să fim leneși și cinici iar zeflemeaua este adevărata limbă internațională. Persiflăm pe adevărații descoperitori pe care îi camuflăm simbolic în bufoni. Iluminații sunt doar niște țicniți habotnici, iar aventurierii niște nebuni care și-au pierdut carnetul verde. Ne este frică să recunoaștem că vreunul dintre ei ar fi putut avea dreptate, din groază că ei ar putea trăi o existență mult mai veritabilă decât a noastră. Ei ar putea să fi prins adevărata arcă și să scape de potop, iar noi să ne înecăm alături de celelalte animale. Cea mai mare frică depistată până acum însă, este frica de a te înfățișa adevărului. El este o adevărata saga și este sinonim cu fenomenul individuației.  

Ajuns acasă, magicianul își pune desaga și instrumentele la locul lor, așezându-se pentru odihnă și, pentru prima oară după foarte mult timp, somnul îi vine pe nebănuite adormind ca un prunc cu certitudinea câștigată că niciodată noaptea nu va mai fi ce a fost.

ABRACADABRA OPERAT IN SILENCIO

- Scriptor: R von K

Sursă imagine: Frances Lane - Dark Day Silhouette 2 , 2014