Să nu faci aia, să nu faci ailaltă... N-aveam multe interdicții din partea bunicilor, și le ziceau cam așa, de complezență, pentru urechile mamei. Însă bătrânii deveneau de-a dreptul înverșunați când mă priveau în ochi, aplecându-se de spate, și mă amenințau cu arătătorul: Nici să nu-ți treacă prin cap să intri în camera din capătul holului! Ușa e-ncuiată și așa rămâne! Eu dădeam din cap, pe jumătate speriată, pe jumătate roasă de curiozitate, iar în mintea mea de copil, apoi adolescent, se succedau imagini cu monștri, sau comori, sau ustensile vrăjitorești.

Poate că m-ar fi ajutat să am frați, surori, ori măcar veri. Am fi căutat împreună cheia de la broasca aceea de alamă, strălucitoare, pe care-mi plăcea s-o ating în zilele călduroase de vară. Era atât de rece, iar degetele se plimbau pe suprafața ei ca pe o bucată de catifea... În lipsa lor, n-am îndrăznit s-o caut.

Rareori rămâneam singură la bunici, pentru că rareori plecau amândoi de-acasă. Îmi amintesc doar că îmbrăcau hainele bune, negre sau bleumarin, și-mi dădeau în grijă să fiu cuminte, dar mai ales să nu... Iar bunica doar se uita, cu colțul ochilor, spre capătul holului. Eu o asiguram că nu... nicidecum, nu-mi trecea prin cap... După ce încuiau poarta, mă așezam direct pe podea, cu spatele sprijinit de ușa încuiată. Închideam ochii, proiectându-mi propriile filme despre cum aș fi pătruns pe teritoriul interzis.

Mi se părea că aud chiar muzică de pian, cu schimbări bruște de ritm, după cum se precipita, sau tărăgăna, acțiunea. De cele mai multe ori eram trezită de zgomotul porții trântite și o zbugheam în întâmpinarea bătrânilor. Bunica mă studia atentă, iar eu îmi compuneam o figură nevinovată. Până la urmă, interdicția se referea la intrare, nu la ascultat.

Bunicii s-au dus primii. Apoi părinții. Când am moștenit casa cea veche am petrecut două zile plimbându-mă dintr-o cameră în alta, spunându-mi că ar trebui să o golesc înainte de vânzare, că nu-mi trebuie nimic de-acolo... dar de nimic nu m-aș fi despărțit. Am decis s-o dau mobilată. Au vizitat-o niște oameni, de-a lungul vremii. Toți, fără excepție, m-au întrebat despre camera din capătul holului. Le spuneam că rătăcisem cheia, dar dacă erau hotărâți, cu siguranță o voi găsi, cu siguranță... N-am putea sparge ușa? a întrebat unul mai tupeist. L-am fixat cu o privire de gheață, s-a fâstâcit și a renunțat.

N-a existat niciun cumpărător. Mi-a rămas clădirea veche din cărămidă, ridicată de bunicul, oază pentru clipele când mi-era greu.

M-am întors la ea aseară, chiar după accident. Am pătruns, ca de obicei, dintr-o încăpere în alta, am verificat praful pus pe mobila veche, am mângâiat sobele reci de teracotă. Când am ieșit pe hol, mi-a atras atenția un foșnet venind dinspre ușa cu broască de alamă. Se deschidea. Am pășit ca vrăjită pe tărâmul interzis. Se auzeau niște note cântate de cineva care exersa la pian. Înăuntru, particule de praf pluteau într-o ceață gălbuie. Pe băncuța capitonată stătea o păpușă de porțelan în haine zdrențuite, fumegânde. Picioarele îi atârnau inerte spre podea, însă mâinile se mișcau cu grație pe deasupra clapelor. A întors spre mine o față lipsită de expresie, cu ochi albaștri, sticloși. A ridicat bărbia, indicându-mi un fotoliu cu spătar înalt, pe primul rând al sălii de spectacol improvizate.

Abia înainte de a mă așeza mi-am văzut bunicii, la dreapta, purtând hainele bune. Părinții, la stânga: tata în costum cu dungulițe, mama în rochie lungă de catifea. În spatele lor, o mulțime de necunoscuți cu fețe vag familiare. Toți mi-au zâmbit complice, toți au ridicat arătătoarele, cu care odinioară mă amenințau, în dreptul buzelor. Ușa s-a închis cu foșnet și am rămas prizoniera pianistei fără suflet.

- Scriptor: Elena Todora Matei