A fost odată într-o copilărie
Să începem cu începutul. Și începutul este depărtat. De fapt, este la 39 de ani lumină distanță. La început a fost lumina Soarelui. Așa începe Biblia personală. Și apoi lumina a continuat nederanjată până când am învățat să văd. Vederea este un fel de pătrundere a inteligenței în natura lucrurilor. Înainte de naștere totul era difuz, dar deodată, după acel moment de glorie care a durat două secunde, viața mi s-a relevat pe de-ntregul și continuă să o facă.
Bunicul îmi citea povești iar eu le memoram atât de bine, încât atunci când primeam vizite, mă prefăceam că citesc, urmărind rândurile. Vedeți voi, aceasta se numește memorie vizuală și puțini dintre noi o avem. Fiindcă am considerat excepția o normă, nu mi-am bătut prea mult capul, jucându-mă cu aceste imagini-texte ce îmi rămâneau andocate în spatele retinei. Apoi au urmat cărțile cu benzi desenate care rupeau marile texte în mici insule de purici negri însoțite de bulele de vorbire ale unor personaje cât se poate de fantasmagorice. Iubeam seriile Egmond România cu Micky Mouse și Looney Toons, dar și autohtonul Bamse, cel mai iubit ursuleț de pe meleaguri... În paralel, modelam în plastilină și începusem să pictez, în așa fel încât, la un moment dat, am solicitat familiei să îmi fac o expoziție în sufragerie. Hârtiile de bloc de desen au fost împrăștiate pe mobile, iar unele pe pereți, apoi familia a fost invitată să le admire. Și așa am descoperit concomitent plăcerea laurilor de a fi artist vizual și curator. Cred ca aveam vreo 4 ani (când s-a întâmplat) faza asta. Apoi lucrurile s-au mai complicat iar pozele și-au luat tălpășița din cărți. Începuse era cititului cărților fără imagini. Coliba unchiului Tom, Winnetow, Robinson Crusoe (singura cartea din viața mea citită de trei ori), Minunata călătoria a lui Nils Holgersson prin Suedia sau Ocolul pământului în optzeci de zile au fost primele cărți serioase pentru care mama mă plătea la pagină pentru a le citi. Dar mintea-mi stătea la altele. Preferam să mă cațăr pe acoperișuri, în copaci și să văd de acolo lumea întreagă, decât să mă cuibăresc în răcoarea umbroasă a sufrageriei noastre de la Călărași pentru a citi. Oribil, știu. Dar, din păcate, aceasta este povestea adevărată. Le voi permite biografilor să o împomponționeze cât vor. Pe atunci lucrurile erau simple. Ceva școală pe care o uram, mai puțin orele de desen, și în rest curtea mea uriașă, animalele și prietenii mei copii. Da, dintotdeauna am avut prieteni. Ei m-au susținut și împreună am visat mereu lumea. Cred ca până la 39 de ani am avut cel putin 150 de buni prieteni, nemaivorbind despre amici.
La școală eram un eminent anonim. Științele exacte mă evitau cu precizia unei catete ce nu a întâlnit niciodată ipotenuza (până și această afirmație putând fi eronată). Îmi petreceam serile fantazând la dinozauri care au reprezentat prima mea pasiune, de când am găsit în bliblioteca familiei celebra lucrare a profesorului Iustinian Petrescu „Lumi geologice dispărute”. Era o carte cu coperți groase, cu dinozauri, plină de date științifice și desene, atât alb-negru, cât și color. Îmi imaginam cum mă rătăceam voit prin jungla Siluriană, admirând câte un mare mamifer sau un prădător feroce. Fantasmele mele durau cu orele și adormeam cu cartea în mână. Minunea face să nu mă fi despărțit niciodată de acea carte pe care o am și acum în bibliotecă, la loc de cinste. O recomand împătimiților de paleoantropologie. Doream să fiu paleoantropolog, și în acest sens, câțiva ani mai târziu, am deschis un prim șantier arheologic de această dată. Undeva în adâncuri speram să găsesc scheletul intact al unui Velociraptor sau Tiranosaurus Rex, însă foraibărele și cioburile de oale sunt la fel de atractive pentru dezvoltarea disciplinei unui arheolog. Realizez acum faptul că am trait într-o profundă realitate imaginativă încă de la început. De cum am început să înțeleg ce mă înconjoară, am realizat că universul are două stări opuse în perfect echilibru: lumea văzută fenomenologică și lumea invizibilă a plăsmuirilor, iar faptul că m-am născut în sudul fierbinte al Câmpiei Bărăganului nu a făcut decât să împământenească această realitate secundă în care îmi îmbăiam visele audate ale amiezelor de iulie, încecând să mă sustrag cititului, dar nu și aventurii. Unii vecini mai perspicace și cu privirea ageră mă putea vedea plutind pe acoperișuri și printre crengile copacilor. Unii se și isterizau venind în fugă la mama să îi explice drama vederii unui copilaș plutind incert pe coama unor acoperișuri abrupte. Și, deși ai mei m-au povățuit mereu să nu o mai fac, nu am încetat niciodată să îmi risc viața undeva sus, în coasta cerului. Nimic surprinzător că acum locuiesc într-o mansardă și adeseori mă cocoț pe acoperiș ca să privesc departe. Undeva acolo unde strălucește destinul meu (și unde poate sta ascuns vreun motanel-chiriaș).
De scris m-am apucat târziu, târziu. Adică pe la 17 ani când am scris o piesă de teatru integral numită Omul bilunar, pe care bunul fost director al Centrului Cultural Reduta, domnul Ioan Topolog, a avut amabilitatea să mi-o publice integral în revista centrului, „Dealul melcilor”, împovărând respectivul volum cu 50 de pagini peste capacitatea maximă agreată. Însă lui Ioan Topolog nu i-a păsat de numărul de pagini, ci de valoarea pe care ele o aduceau lumii. Pe atunci, în anii 2000, încă mai existau „oameni adevarați” pe pământ… Îmi amintesc cu foarte mare drag de acest om mic la stat dar care pe lângă piesa de teatru, mi-a publicat primele poezii plătite din propriul său portofel și mi-a organizat una dintre primele expoziții personale în holul centrului. Ce seară a mai fost și aceea. Am un CD pe undeva cu filmarea…
Mi-am dat seama rapid că pot mișca oameni și lucruri. Nu mă întrebați cum o fac. Habar nu am. Tot ce știu este că atunci când îmi pun ceva în cap este practic imposibil să dau greș. Poate este o binecuvântare, poate este un blestem, dar nu am ce face. Trebuie să îl duc. Imaginația este totul. Ea mi-a oferit cele mai inimaginabile momente și aventuri din viața mea, întrucât trăiesc cu certitudinea că realitatea este și va rămâne perfect insuficientă nevoii noastre de împlinire spirituală și imaginativă. Unii o numesc escapism, însă eu o numesc destin asumat. Nu este greu de trăit în imaginație. Ce este greu este să o prezint lumii sub forma în care doresc să o transmit, astfel încât ea să fie percepută identic așa cum o percep și eu. Hard thing to do Mickey Mouse… Însă pentru mine, fiecare răsărit de soare conține germenele unei înfăptuiri magice. Ceva luminos este obligat să se întâmple cu fiecare secundă ce trece. Este ca un dulce blestem al soartei, iar eu sunt un fel de translator mistic. Nu am să discut aici despre magie pentru că asta comportă articole separate, însă tot ce vă pot garanta este că magia există cu adevărat și mișcă universul. Nu, nu vorbesc metaforic. Magia chiar mișcă realitatea. Însă tocmai aici este trucul și misterul: niciun magician nu va vorbi vreodată despre înfătuirile magice. Asta ar divulga esența misticului și ar vulgariza actul creației magice. Va trebui pur și simplu să mă credeți pe cuvânt aici.
În încheierea acestui prim articol, vă urez bun venit pe blogul Scriptorium al breslei Krimsonarium, spațiul pe care am de gând să îl dedic culturii autentice. Veți vedea la ce mă refer și, din nou, va trebui pur și simplu să mă credeți pe cuvânt. Aceste bloguri vor fi populate cu articole, texte, video-uri, poezii, critică, estetică, filozofie, SF, fantasy și multe alte materiale. Doresc să invit poeți, scriitori, jurnaliști, filozofi să vină și să populeze aceste spații pe care le-am creat special pentru ca dumneavoastră cititorii, din comoditatea fotoliilor dumneavoastră, să aveți acces la acest crâmpei de cultură și civilizație pe care spațiu nostru virtual își propune să vi-l ofere. Ne vedem / auzim / citim curând, pretutindeni!
- Scriptor - R von K