1,2,3,4,5.

jennifer eid

1.2.3.4.5.

5 pași sunt de la birou la fereastră. 5 pași. Văd de la birou ramuri împovărate de frunze. False accesorii. Nimic mai mult. Doar distrag atenția de la maroul mort. Pete de culoare înfășurate pe crengi. Dar doar acum. Doar cât e nevoie. Doar cât trebuie. Când veșmântul nu mai este în unison cu restul naturii… imediat se descotorosește de el. Dar e normal. Nimic ieșit din comun. Așa funcționează nevoia.

1.2.3.4.5.

5 etaje sunt de la fereastră până jos. Doar 5. Destule cât să rămână în voia sorții orice salt al frunzelor. Dar nu le-a venit timpul. Deci nu contează că sunt doar 5. 5 etaje. 5 ferestre în dreptul copacului. Dar doar fereastra asta are ”onoarea” de a se afla în dreptul coroanei verzi. Momentan verzi. Că nu poate renunța la ea până nu dă semn. Până nu… atrage atenția. Până nu își anunță, și asta într-un mod foarte evident, intențiile. Până nu își strigă schimbarea. Până nu ăși anunță retragerea. Renunță, ca și când ar ține doliu. Renuntă la falsitatea care și-a înscenat-o să pară că are viață. Renunță la aparența frumoasă. Cuvânt cheie. Aparență.

1.2.3.4.5.

 5 ramuri principale. Ramurile mai mari. Mai puternice. Rolurile principale.5 surse diferite. 5 motive diferite. Aceleași rezultate. Mici. Fragile. Trecătoare. Aceleași accesorii. 5 povești diferite. Sau 5 povești identice. Dar nu contează. Se termină la fel. Și la fel încep. Alte trucuri nu știu ramurile.

1.2.3.4.5.

5 direcții ne arată rădăcina. Unde se cuplează cu pământul. În 5 locuri. E martor. Defapt nu, nu e. E complice. Mușamalizează. Ascunde. Ne arată doar 5. Doar 5 surse se văd la suprafață. Surse ale colectării materialului necesar. Sursele. De aici începe totul. De la conductele care conduc actul. De la rădăcină.

1.2.3.4.5.

5 zile așteaptă rădăcinile ploaia. 5 zile așteaptă materialul. Și dacă nu plouă? Planul B. vine cineva să ude. Și accesoriile trebuie întreținute. Și minciunile trebuie prelucrate. Integrate. De la început până la sfârșit. De la rădăcină la frunzele de sus. Odată la 5 zile. Am numărat. Am numărat prima, a doua, a treia, a patra, a cincea oară. Am verificat. 5 zile. 5.

1.2.3.4.

4 pași de la cărare la lac. Doar 4. Atât de puțin între siguranță și reflexie. Între pământul bătătorit și suprafața care minte. Oglindă temporară. Te lasă să te vezi doar cât vrea ea. Cât îi convine. Cât e liniște. Apoi se încrețește. Se tulbură. Se preface că nu te cunoaște. Nu te-a văzut niciodată. Te închide afară. 4 pași. Atât durează trecerea de la stabil la instabil. De la real la iluzie. De la pasul tău la pașii ei.

1.2.3.4.

4 metri adâncime. Nu pare mult. Dar nu trebuie să fie. Acolo nu e nevoie de kilometri. E destul puținul ca să te tragă. Ca să te păcălească. Ca să nu mai ai întoarcere. 4 metri care te țin în loc. Sau te țin jos. Sau te îneacă în propriile întrebări. Acolo nu mai e lumină, dar nici întuneric total. E un gri verzui. E locul unde se scufundă gândurile. Unde se așază lucrurile nespuse. De 4 ori mai grele decât ai crezut. Și de 4 ori mai greu de uitat.

1.2.3.4.

4 oameni veghează lacul. Nu păzesc, veghează. Diferența contează. Nu împiedică, doar privesc. Cu ochii goi. Sau poate plini. Depinde de zi. De lumină. De ce au visat noaptea trecută. Fiecare stă într-un colț. Fiecare are un rol. Unul numără pașii. Altul măsoară adâncimea. Unul notează ce intră. Altul uită ce iese. Nu întreabă. Nu intervin. Doar notează. 4 priviri tăcute. 4 martori care nu te salvează, dar nici nu te condamnă.

1.2.3.4.

4 lămpi. Nu luminează lacul. Nici nu vor. N-au fost făcute pentru asta. Doar pentru margine. Pentru siguranță aparentă. Pentru confortul celor care nu îndrăznesc. Pentru cei care doar privesc. Lumina lor nu pătrunde adâncimea. Doar o atinge. O flutură. Apoi se retrage. Lămpile nu mint. Doar arată cât li se cere. Nici mai mult, nici mai puțin. 4 puncte de veghe. 4 promisiuni de vizibilitate. Dar nu și de adevăr.

1.2.3.

3 curenți de vânt.

Vine de sus. Se prăbușește pe umeri, ca o mână rece. Nu întreabă, nu avertizează. Apasă, apasă adânc, ca o întrebare pe care n-ai pus-o la timp. Îți șoptește că tot ce e deasupra te poate lovi.

1.2.3.

Vine de jos. Se ridică brusc, ridică frunze, ridică trecutul, ridică o bucată de tine. Îți atinge gleznele, apoi îți intră pe sub piele. Îți amintește că tot ce-ai ascuns încă mai poate ieși la suprafață.

1.2.3.

Vine din tine. Dintr-o cameră pe care ai închis-o demult. Îți scapă printre coaste, îți suflă în golurile dintre cuvinte. Nu îl simte nimeni, dar te clatină. Îți rearanjează liniștea, ca pe o masă răsturnată.

3 vânturi. 3 feluri de neliniște. 3 dovezi că aerul nu e niciodată doar aer.

1.2.

2 flăcări. Una la vedere. Arde cu poftă. Dansează, fascinează. E frumoasă, e caldă, e vie. Te cheamă. Îți face semn cu lumina ei galbenă și fals liniștitoare. Dar nu se oprește. Nici când ajungi prea aproape. Ea cere. Consumă. Transforma tot ce atingi în scrum.

1.2

Cealaltă se ascunde. Nu vrea aplauze. Nu vrea priviri. Arde înăuntru, fără gesturi. Se așază în stomac, în piept, în gât. O flacără care nu luminează camera, dar aprinde tot ce e nespus. N-o vezi, dar o porți. O simți. Uneori o confunzi cu tine.

2 flăcări. 2 moduri de a arde. Și niciunul nu te lasă neatins.

1.

1 stea.

Singură. Rămasă după ce toate celelalte au plecat. Sau s-au stins. Sau s-au ascuns.

Nu se mișcă. Nu se apropie. Nu îți face cu ochiul. Doar pulsează. Liniștit. Cuminte. Ca o promisiune care nu s-a ținut niciodată, dar care încă există.

Nu veghează. Nu judecă. Nu oferă drum, dar nici nu-l blochează.

E acolo. Sus.

1 stea. Suficientă cât să n-o uiți. Dar nu destulă cât să te salveze.

 5.4.3.2.1.

5 urme pe podea.

Încă umede. Încă întregi. Prea mici să fie ale tale. Prea sigure ca să fie ale cuiva care voia să plece. Conduse în cerc. Se opresc în fața oglinzii. Apoi dispar. Nu încotro, ci încotro. Ca și cum podeaua a învățat să le înghită. Ai verificat ușa. E încuiată. A fost mereu. Sau doar ai vrut să crezi asta?

4.3.2.1.

4 camere din apartament.

Toate locuite. Doar tu ești aici. Sau ai fost. În una miroase a vechi, a copilărie murdară. În alta, peretele are zgârieturi ca și cum ar fi fost cineva prins înăuntru. Baia — oglinda e aburită, deși n-a curs apă. În ultima, telefonul sună o dată, de două ori, de șapte ori — dar e scos din priză. Îl oprești. Apoi începe iar. Nu are ton. Doar presiune.

3.2.1.

3 fotografii pe birou.

Aceeași persoană. În fiecare, mai puțin. Mai ștearsă. Mai aproape de margine. În prima zâmbește. În a doua, doar privește. În a treia, nu mai are ochi. Numai fundal. Numai contur. Dar hârtia nu e veche. E de azi. Sau de mâine. Sau poate nici nu există, dar tot ai pus-o la loc. Unde a fost dintotdeauna. Deși nu ții minte să o fi văzut ieri.

2.1.

2 perechi de ochi.

Ai tăi. Și ceilalți. Cei din oglindă. Nu se sincronizează. Nu clipesc la timp. Te privesc prea direct, prea sincer. Te întreabă fără voce: Tu mai știi cine ești? Și nu răspunzi. Pentru că întrebarea nu e pentru tine. N-a fost niciodată. Tu doar ai fost acolo când s-a spus. Ai fost martor. Sau poate doar reflex. Și acum stai. Stai cu tine. Cu ei. Cu cine a mai rămas.

1.

1 respirație.

Atât. Nu e a ta. E prea calmă. Prea liniștită pentru ce simți. Nu vine din tine, dar o simți în coaste. În timpane. În podea. În gât. Nu e adâncă. Nu e superficială. Doar constantă. O prezență care nu cere nimic. Doar să știi că e. Că a fost acolo tot timpul. Și că nu pleacă.