Pădurea
Scriptor R von K
Nu aș putea spune cu exactitate, când a început totul. Rădăcinile o știu, pădurea o știe, spiritele o știu. Însă pentru mine, primele semne au fost neclare. Câteva insomnii mi-au trezit stări de conștiință atipice. Tremuram sub pătură, ca și cum ceva din mine mă avertiza că „ceva” urmează să se întâmple. Mi-am amintit că nu mi-am mai chemat servitorul de o bună perioadă și că probabil, fiind flămând, a început să aibă iarăși un comportament eratic, așa cum face de fiecare dată când îl neglijez. Am avut impresia că îi aud pașii scârțâind pe parchetul din bucătărie și am ciulit urechile. Apoi nimic. Am șoptit chemarea dar duhul nu s-a prezentat, așa că am încercat să adorm, deși, agitația nu s-a potolit până spre zori.
Următoarea noapte a fost tot neliniștită și am hotărât să stau de veghe. Până spre mijlocul nopții, liniște, ca de obicei. Apoi, când am coborât în bucătărie să iau un pahar cu apă, am zărit niște perdele de lumină ce au pâlpâit razant prin fereastra bucătăriei. Fereastra dinspre pădure…
Am verificat ușa pe care nu o prea foloseam de obicei, cea care dădea spre fundul curții și pădure, și am fost surprins să constat că era descuiată. Nu avea cum. O ferecasem în urmă cu câteva luni, iar cheia era ținută mereu în cufărul de deasupra vechiului cuptor. Deschizând capacul încrustat cu flori sălbatice al cufărașului, am rămas uluit de faptul că era gol. Cheia dispăruse!
Un zgomot mi-a atras atenția și am întors capul. Era ușa care se bălăbănea în bătaia unui vânt iscat din senin. Jurasem să ung balamalele alea ruginite, dar ceva mă oprea mereu să merg în șopron și să iau vaselina aia. Orice făceam, mă răzgândeam în ultima clipă, iar balamalele rămâneau neunse. Acum însă, vântul o făcu să se crape cu un scârțâit prelung, ca și tânguirea unui goblin rănit. Afară, în curte, vântul făcea crengile să se dueleze cu zgomote dese și lemnoase, care mă făcură să mă infiorez.
Era ceva… nelumesc în zgomotul acela sacadat și rău vestitor. Ceva ce îmi sugera o lucrare întunecată, apropierea a „ceva” de dincolo de această lume. M-a făcut să-mi amintesc ceva ce citisem la Secundus cel tăcut, un filozof neopitagoreic din Atena secolului al II-lea d.Hr. „Un necunoscut de neînțeles, o ființă unică ce nu are egal, ceva căutat, dar neînțeles.” Acest „ceva” era acolo, în pădurea golașă din spatele casei. Vuietul îi anunța prezența. Ridicându-mi privirea, am urmărit coroanele golașe și cenușii ale pădurii ce zgâriau cerul prăbușit și sinistru. O voce ca o râcâială generală se înfiripă printre scoarțele ridate. Fără să trăiască, îmi transmise o profundă stare de neliniște și un înțeles îmi deveni clar: ei sunt aici!
„Ei sunt aici…” ce o vrea să însemne asta? m-am întrebat, mirosind aerul impregnat cu un miros de turbă, mucegai și decrepitudine. Să fi fost morții? Să fi fost spiritele mânioase ale celor pe care magistrul meu îi numea the stargazers? Acei antici misterioși ce descifraseră codexurile Firafice și care se făceau responsabili de construcția marilor piramide? Fusesem captivat de codexurile lor pe care le traduceam alături de magistru în lungile nopți de iarnă, la lumina lămpii. Dar de ce ar fi venit acum? De ce ar fi coborât aici?
După dispariția magistrului, totul fusese lăsat de izbeliște. Atelierul fusese încuiat și munca noastră abandonată. Nu mai puteam lucra cu gândul că magistrul fusese probabil ucis pentru ceea ce cunoștea și că munca mea ar fi devenit la fel de periculoasă, urmând să am o soartă asemănătoare.
Acum însă, simțeam că era un moment decisiv. Erau aici! Indiferent cine erau „ei”! Am început să mă îndoiesc de toate cunoștințele mele, de rostul și rolul meu de gardian al pădurii. Orice ar fi fost, după cum mă povățuise mereu magistrul, eu ar fi trebuit să le fac față.
Santinelele nu se dau niciodată în spate de la misiunea lor, Malachar! îmi spunea. Noi suntem singurii care putem pune o stavilă celor ce coboară din pădure! Noi și doar noi îi putem opri!
Însă magistrul nu mă lăsase niciodată singur să înfrunt pădurea, iar acum eram singur și nepregătit în fața ei. După un moment, vâjâiala căpătă un sunet de valuri de ocean. Părea că toată liziera se transformă într-un val uriaș care amenința să se reverse peste grădină și casă. Copacii înviaseră și glăsuiau într-un cor asurzitor al neliniștii, până când, crengi și frunze începură să se ridice în vârtejuri înalte. Urmărindu-le ascensiunea până la nori, remarc în sfârșit sferele de lumină care gravitau într-o coloană șerpuitoare printre norii de carbon. Se mișcau cu iuțeala unui iepure de câmp, fără să stea mult într-un singur loc, toate fiind destul de mari și lucuroase precum niște vase din sticlă conținând lumânări.
Se ridicau și coborau la diferite intervale, executând niște cercuri perfecte, ca într-o horă, urcând și coborând amenințător asupra curții, de parcă erau conștiente că sunt privite. După nici o clipită, se aliniară ca un batalion de soldați ce dădeau onorul militar păstrând distanțe egale între ele și putui constata că fiecare sferă pulsa ca o inimă, emanând un halou ca cel al lunii pline. Revenind în formație de horă, coborâră dintr-o dată și mă încercuiră. Abia acum le putui observa consistența gelatinoasă și albuminoidă ce fremăta precum o vietate sau un ou plutitor. Știam că îmi pot citi gândurile, așa că mă strădui din răsputeri să nu mă gândesc la nimic, numărându-le cu voce tare în schimb. Erau 13 la număr. Un număr sacru al magicienilor, despre care magistrul mă avertizase că posedă energia fatală. 13 era și cartea nenumită a Morții din Tarot.
După ce mă survolară la o distanță regulată, fără a se apropia mai mult, se ridicară până deasupra acoperișului casei, făcând un amplu cerc rotitor, ca și cum ar fi încercat să înregistreze forma și dimensiunile acesteia. Fără a pregeta, se risipiră cu repeziciune în toate direcțiile, dispărând în nori și spre pădure. Imediat, un șuierat asurzitor sfâșie toată natura, făcându-mă să mă arunc la pământ cu mâinile peste urechi, pentru a evita să-mi pierd auzul și rămânând în această poziție de fetus până când natura se liniști, revenind al normal.
Ridicându-mă în cele din urmă, constatai că pădurea emana un halou de culoare roz, sidefiu, ce îmi aducea aminte de luminile din miazănoapte, pe care le zărisem odată, strabătând valonurile Taranului. Era ca și cum aurora se înstăpânise peste pădure. Avea să rămână acolo zile și nopți la rând, până când aveam să îi înțeleg însemnătatea.
Ființele de lumină veniseră să stea…