despre diminețile CARE NU CER NIMIC

M‑am trezit înaintea lumii, înainte ca orice fereastră să se lumineze, înainte ca orașul să se scuture de somn și să înceapă, mecanic, să se pună în mișcare, și-am ieșit așa, cu pași mici, purtând în mâini un ceai cald, încă aburind, care‑mi ținea de cald mai mult decât reușeam eu să‑mi țin de cald în gânduri.

Aerul era crud – acel fel de frig al dimineții care nu doare, dar care îți amintește că ești vie, că pielea simte și că respirația ți se vede, ca și cum ai avea sufletul la vedere pentru câteva clipe, într‑o lume care încă nu s‑a trezit suficient ca să‑l judece.

Am stat acolo, tăcută, fără planuri, fără cuvinte mari în minte, doar cu mine și cerul de deasupra, care începea să prindă culoare încet, cu o răbdare pe care numai natura o are, o răbdare care m‑a făcut să‑mi dau seama că poate nu trebuie să fac nimic altceva decât să fiu acolo, martoră liniștită la nașterea unei noi zile.

Nu e nimeni cu mine, și asta nu doare. Din contră, e o liniște care nu apasă, ci înalță. O liniște plină, completă, ca și cum întreg universul ar tăcea împreună cu mine, ca și cum între mine și cer s‑ar fi făcut o înțelegere mută, și pentru câteva zeci de minute doar noi două existăm – eu, fata cu ceaiul cald, și dimineața care se întinde încet peste lume.

Și, în timp ce culoarea cerului se schimbă aproape pe nesimțite, în timp ce norii devin mai moi și contururile blocurilor se dezbracă de noapte, realizez că, în felul ăsta discret dar profund, ziua începe fără să ceară nimic de la mine, fără să mă grăbească, fără să mă compare, fără să‑mi pună întrebări, și că, uneori, luxul suprem e tocmai ăsta – să vezi lumea înainte ca ea să devină lume, să o prinzi vulnerabilă, autentică, neîmpachetată în zgomot și grabă, să o simți cum se trezește și cum te invită să respiri odată cu ea.

Și, în clipa aceea, cu ceaiul cald între palme și răsăritul oglindindu‑se în genele mele, n‑am mai avut nevoie de nimic altceva – eram întreagă, întreagă fără motiv, fără scop, fără cineva alături și, totuși, cu totul.

Libertatea, în forma ei cea mai pură, nu urlă, nu bate cu pumnii în pereți și nu cere să fie văzută. Libertatea adevărată e o stare care ți se așază în piept într‑o dimineață devreme, când nu te așteaptă nimeni și nu trebuie să fii nimic pentru nimeni; când tot ce ai e respirația ta, ceaiul cald între palme și timpul care se dilată în jurul tău ca o mare tăcută.

E acolo, în senzația că nimeni nu știe exact unde ești și că nici tu nu trebuie să spui. E în faptul că nu sună niciun telefon și că nici nu ți‑ai pus alarma, că ai deschis ochii pentru că așa ai vrut, nu pentru că trebuia. E în răgazul dintre noapte și zi, în spațiul acela care nu‑i încă nimic clar, dar în care tu exiști întreagă, cu toate nuanțele tale, fără explicații.

Și apoi vin razele. Dar nu așa, dintr‑odată, nu cu aplomb, nu cu spectacol. Vin lent, cu o sfială care îți topește umerii, vin ca un secret care‑ți atinge pielea cu degete calde. Le simți mai întâi în colțul ochilor, ca o lumină magică, moale, care nu strălucește încă, dar care promite. Se furișează peste acoperișuri, se întind pe marginile clădirilor, ating frunzele din copaci și le fac să tremure ca niște clape de pian. Și, deodată, lumea prinde contur, dar fără grabă. E ca și cum ziua însăși ar învăța să respire alături de tine.

Și sunt dimineți în care plouă. Și e altfel. Plouă mărunt, moale, ca și cum cerul ar avea și el o nostalgie a lui, ca și cum ar plânge nu de tristețe, ci pentru că și ploaia, uneori, e o formă de liniște. Îți intră în guler, se lipește de glezne și, totuși, nu fugi de ea. Pentru că și în ploaie există libertate — în faptul că n‑ai unde să te grăbești, că nu trebuie să arăți bine, că nu contează părul ud sau bluza lipită de piele. Ești acolo, completă, într‑o lume care nu s‑a învârtit încă pe repede înainte.

Și e ceva în senzația asta – că tu și răsăritul, cu razele lui moi sau cu stropii lui reci, vă aparțineți pentru câteva clipe, că e o lume întreagă care se deschide doar pentru tine și nimeni nu ți‑o poate lua, nimeni nu o poate traduce, nimeni nu o poate înlocui.

Libertatea vine de acolo, cred. Nu din plecări spectaculoase sau din strigăte puternice. Ci din momentele mici, tăcute, ce nu trebuiesc explicate. Din faptul că poți sta singură și să nu‑ți fie teamă. Că poți simți, pe deplin, tot ce se întâmplă în jurul tău fără să vrei să fugi, fără să vrei să oprești nimic. Că ploaia poate fi bună. Că lumina nu trebuie să ardă ca să te atingă. Că ești acolo, în mijlocul unui început, și că asta e suficient.

Până acum, diminețile astea au fost doar ale mele. Un colț tăcut de timp în care nu intra nimeni – nici gând, nici voce, nici umbră străină. Un moment care nu cerea nimic și, tocmai de aceea, îmi dădea totul. Era un ritual intim, o întâlnire cu mine însămi, cu pielea rece, cu ceaiul cald care‑mi spăla somnul din suflet, cu cerul care se colora doar pentru ochii mei.

Dar, în dimineața asta… ceva s‑a schimbat. Nu știu de ce. Poate că e felul în care s‑au așezat norii, sau cum bate vântul puțin altfel, sau poate că, pur și simplu, am obosit să țin toată frumusețea asta doar pentru mine. Am simțit, pentru prima dată, că mi‑ar plăcea ca cineva să fie lângă mine. Nu să vorbească. Nu să rupă liniștea. Ci să stea acolo, aproape, cu aceleași mâini reci și aceeași mirare în priviri.

Să ne prindă răsăritul împreună. Nu ca un gest mare, nu ca o declarație, ci ca o tăcere în doi.

Mă gândesc cum ar fi fizic: două siluete sub o pătură subțire sau în paltoane groase, umerii noștri atingându‑se din greșeală și apoi rămânând așa, nemișcați, nu din teamă, ci dintr‑un fel de înțelegere tăcută. Respirațiile aburinde amestecându‑se, două cești de ceai fumegând în mâini diferite dar egale, amândoi privind spre același cer, fără să ne uităm unul la altul, tocmai pentru că știm că deja vedem același lucru.

Și emoțional… cred că m‑aș simți mai puțin grea. Mai puțin singură, dar nu în sensul că n‑aș mai fi completă, ci în sensul că aș putea, în sfârșit, să dau din tot ce am primit în diminețile astea. Că frumusețea asta pe care am strâns‑o în mine, atâta timp, ar putea fi dăruită cuiva care n‑ar vrea să o schimbe, ci doar să o vadă alături de mine.

Aș vrea să simt cum, fără să spun nimic, cineva înțelege de ce m‑am trezit așa devreme. De ce stau nemișcată. De ce îmi țin ceaiul cu ambele mâini. De ce mi se umezesc ochii când lumina cade într‑un anumit unghi pe clădiri.

Și poate, atunci, libertatea nu s‑ar termina, ci s‑ar transforma. Dintr‑o liniște în solitudine, într‑o liniște în doi. Dintr‑un adăpost, într‑o deschidere. Poate că răsăritul, împărțit, nu s‑ar micșora, ci s‑ar dubla. Și poate că inima mea ar învăța altfel de a fi sinceră – nu doar cu mine, ci cu cineva care stă lângă mine și privește cerul în același timp, fără să întrebe „de ce”, ci doar să‑și spună, în gând: „și eu.”

Și asta… m‑ar liniști.