am ars pădurea
jennifer eid

Nu-mi amintesc prima oară când am simțit frică. Poate pentru că ea n-a venit ca un uragan, ci mai degrabă ca o ploaie fină, strecurată printre rosturi. A fost acolo de mult, poate mereu — în zgomotul unui motor necunoscut în fața blocului, în umbra care se lungea seara pe perete, în vocea ridicată un pic prea brusc.

Fricile copilăriei erau cumva mai sincere. Nu le ascundeam, nu le dădeam alte nume. Acum, când mi-e frică, spun că sunt obosită. Sau că am nevoie de timp. Sau că „nu e momentul”. Acum, frica se camuflează. E o artistă desăvârșită.

Și totuși, uneori o prind cu coada ochiului. Într-o tăcere prea lungă. Într-un mesaj rămas necitit. Într-un vis în care cad, iar și iar, fără să ating vreodată pământul.

Frica mea nu urlă. Nu sparge geamuri, nu face scandal. Ea șoptește. Îmi strecoară îndoieli în buzunarul hainei, ca niște bilețele mototolite pe care scrie: „Mai bine nu”, „E prea mult pentru tine”, „N-o să iasă”. Îmi îndoaie ușor coloana, până când stau strâmb și spun că mi-e bine.

Am învățat, între timp, să-i vorbesc. Să-i spun: „Te văd.” Nu cu ură, nu cu dispreț. Cu o oarecare tandrețe, cum i-ai vorbi unei părți din tine care n-a învățat încă să stea dreaptă. N-o alung. O ascult. Apoi îi spun: „Stai jos. Acum conduc eu.”

Fricii îi place pădurea. O recunoști ușor — e genul acela de pădure care pare liniștită la margine, dar devine tot mai deasă și mai tăcută pe măsură ce înaintezi. Nu-i nimic amenințător la început, doar niște frunze foșnind sub pași și un aer mai rece decât te așteptai. Dar după câțiva pași începi să simți. Nu e nimic clar. Doar un „ceva” care te face să te uiți peste umăr.

Așa e și frica. Nu vine cu pancarte. N-are colți evidenți. Îți dă doar impresia că ai greșit drumul și că poate n-ar fi rău să te întorci. Sau, mai rău, să te oprești chiar acolo unde ești — și să nu mai faci niciun pas. Nici înainte. Nici înapoi.

Fiecare frică are colțul ei din pădure. Sunt frici care cresc din rădăcini adânci, de care poate nici nu știai. Altele stau ca niște păsări tăcute pe crengi, și abia când te apropii le vezi forma. Unele doar te privesc. Altele atacă.

Hai să le luăm pe rând. Cu pas domol, cum pășești într-un loc sacru, dar nesigur.

Frica de eșec

E una dintre cele mai vocale. Îți vorbește de fiecare dată când vrei să faci ceva cu adevărat important. Are voce de profesor exigent, de părinte nemulțumit, de cunoscut care întreabă „Și… cu asta ce faci?”. Îți arată toate scenariile posibile în care lucrurile nu ies — dar niciodată pe cele în care reușești.

Mi s-a întâmplat de multe ori să renunț înainte să încep, nu pentru că nu puteam, ci pentru că mi-era teamă să nu fiu ridicolă. Să nu par „prea mică” pentru ceea ce îmi doresc. Eșecul, în mintea mea, nu era doar un rezultat, era o oglindă în care mă vedeam demascată: nepregătită, slabă, poate chiar... inutilă.

Dar am învățat ceva: frica de eșec nu moare. Nici nu trebuie. Însă pot merge cu ea de mână, fără s-o las să țină harta.

Frica de intimidate

Frica de intimitate stă mai adânc în pădure. N-o găsești la prima vedere — e ascunsă bine, sub mușchi gros și ani de tăceri. E genul de frică pe care o confunzi cu altceva: cu independența, cu „sunt bine singură”, cu gluma spusă la timp ca să nu mai fie nevoie de adevăr.

E o frică blândă, dar insistentă. Nu țipă, dar nici nu pleacă. Te face să te retragi cu un pas când cineva se apropie cu doi. Îți pune în palme răspunsuri jumătate adevărate, ca nu cumva să fii văzută prea de aproape. Îți suflă la ureche: Dacă te vede așa cum ești cu adevărat, o să plece.

Am ținut oameni la distanță pentru că nu știam ce să fac cu apropierea lor. Nu pentru că nu-mi doream dragostea, ci pentru că nu știam cum s-o primesc fără să mă dezbrac complet de protecțiile mele. Și era ceva înfiorător în ideea asta — să fii văzută, fără decor. Fără „sunt bine, tu?”. Fără zâmbet de control.

Intimitatea e o formă de curaj. E atunci când te lași atinsă de cineva și nu fugi. E când rămâi, chiar dacă ți-e teamă. Când alegi să nu porți armura, chiar și pentru câteva minute.

Am învățat că nu pot iubi de-adevăratelea cu platoșa pe mine. Și că, uneori, frica asta are nevoie doar să fie ținută de mână și asigurată: suntem în siguranță acum.

Frica de ridicol

Frica de ridicol e ca o pasăre care zboară deasupra pădurii, mereu cu ochii pe tine. Nu te atacă, dar te urmărește. Orice mișcare mai stângace, orice pas greșit — și o simți cum își deschide aripile și te face să vrei să dispari în frunziș.

E frica de a fi privită prea mult. De a face un gest care n-a fost bine „regizat”. De a spune ceva prost, nepotrivit, sau pur și simplu... prea sincer. Ridicolul te învață să te cenzurezi. Să-ți alegi cuvintele cu grijă. Să te gândești dinainte ce vor crede ceilalți. Uneori, să nu mai spui nimic.

Mi-a fost teamă de ridicol mai ales în momentele în care voiam să fiu autentică. Când voiam să plâng și nu era „momentul”. Când voiam să râd prea tare și am ales să zâmbesc controlat. Când voiam să dansez și mi-am ținut corpul nemișcat de teama unei priviri.

Frica de ridicol nu te protejează, așa cum crede ea. Te închide. Îți micșorează gesturile, vocea, prezența. Te convinge că a greși e o rușine, când de fapt e singura cale spre ceva viu.

Am început s-o înfrunt cu pași mici. Să spun prostii intenționat. Să port culori prea stridente. Să-mi recunosc emoțiile cu voce tare, chiar și când mi se înroșeau urechile. Am descoperit că, de cele mai multe ori, când îți dai voie să fii ridicolă, ceilalți nu râd. Răsuflă ușurați. Pentru că și ei simt la fel.

Fricile nu dispar. Se ascund, schimbă haine, își fac cuib în alte umbre. Nu pleacă, dar nici nu mai conduc. Poate că asta e tot ce putem spera: să nu ne lăsăm duse de ele, ci să le luăm cu noi ca pe niște avertismente, nu ca pe niște lanțuri. Poate că frica nu e un obstacol, ci o întrebare — una care vine să ne ceară adevărul.

Am învățat, încet, să nu-i mai cer să tacă. Să nu-i mai răspund cu ură. Doar cu prezență. Să-i spun:

 
Da, știu că ești acolo. Dar acum știu și cine sunt eu.

Frică bătrână, cu dinți de fier,

mi-ai stat în gât, mi-ai fost tăcere.

M-ai vrut micșorată, cu ochii-n pământ —

dar n-am murit. Sunt tot aici. Sunt.

M-ai dus prin păduri cu gleznele rupte,

mi-ai pus gânduri grele, mi-ai șoptit lupte.

Dar m-am ridicat. Cu sânge, cu noroi —

și am ars pădurea. N-ai ce să-mi mai iei, nu-i?