Belafonul este una dintre acele ființe care par să fi fost create dintr-o greșeală a lumii. Are în el ceva omenesc, ceva de gargui și ceva de liliac: trup încovoiat, membre lungi și puternice, piele rece ca piatra în locuri, aripi membranoase care se strâng ca o mantie, și o privire care nu aparține niciunei specii. Uneori chipul lui păstrează fragmente ale omului care a fost — un maxilar, o formă a buzelor, o urmă de frumusețe — dar deformate, ca și cum ar fi fost sculptate de un sculptor trist, grăbit, care n-a mai avut voie să termine lucrarea.

Belafonii nu au o singură origine. Unii au fost oameni blestemați, legați de o vină sau de o promisiune ruptă. Alții au atins artefacte întunecate, obiecte care nu ar fi trebuit să existe: un inel dintr-un mormânt, o oglindă veche, o lamă înnegrită, o piatră cu nume gravate în limbi dispărute. Mai există și cei născuți astfel, din mame care au purtat blestemul fără să știe, copii abandonați încă din primele dune ale vieții, fiind considerați monștri înainte de a fi fost măcar oameni. 

Belafonii trăiesc în locuri unde lumea a încetat să mai fie locuită: ruine, turnuri prăbușite, temple fără acoperiș, cetăți cu scări rupte, poduri mucegăite. Îi atrag spațiile părăsite nu doar din prudență, ci dintr-un fel de legătură ciudată cu ele. Se spune că un Belafon păstrează memoria locului în care se așază, ca un paznic al unei povești moarte.

Uneori, dacă te apropii de ruinele pe care le locuiește, ai impresia că zidurile te privesc. Alteori, în amurg, se aud în vânt fragmente de șoapte.

Deși trăiesc mult, Belafonii nu trăiesc limpede. Au o memorie de lungă durată încețoșată. Mulți nu mai știu de ce au ajuns astfel. Își amintesc bucăți: un nume, o cameră, o mână, o rugăciune, o cădere. Își amintesc senzații, nu fapte. Unii își amintesc doar rușinea. Alții doar iubirea. Unii doar un sunet.

Când își amintesc prea mult, se întâmplă ceva straniu: Belafonul plânge. Nu ca un animal, ci ca un om. Și lacrimile lui cad grele, parcă mai sărate decât ale oricărei ființe.

Belafonii sunt, în multe privințe, ființe poetice. Preferă acoperișurile, turlele, colțurile înalte ale ruinelor, de unde pot privi lumea fără să fie priviți. Ziua stau ascunși, strânși în întuneric, cu aripile lipite de trup ca o pelerină. La amurg ies, când lumina devine roșiatică și umbrele se lungesc, iar lumea pare mai aproape de vis decât de realitate.

Unii dintre ei sunt tăcuți, dar nu lipsiți de gânduri. Alții sunt aproape filozofi. Se spune că există Belafoni care scrijelesc pe piatră versuri, sau care repetă cuvinte străvechi, învățate cândva de la oameni. În astfel de cazuri, Belafonul poate fi prieten al omului: un martor, un protector al drumurilor, un spirit al ruinelor care vrea doar companie.

Și totuși, în Belafon există mereu ceva corupt. Natura lor demonică nu îi lasă să fie cu adevărat curați. Oricât de blânzi ar fi, oricât de frumoase ar fi gândurile lor, ceva în ei rămâne stricat. Uneori e o foame. Alteori e o mânie fără obiect. Alteori e gelozia. De aceea, fericirea nu le este accesibilă pe deplin. Nu pentru că nu o înțeleg, ci pentru că nu o pot ține.

Belafonii sunt de ambele sexe. Femelele, în special, sunt cunoscute pentru un tip de curiozitate aproape dureroasă față de oameni. Se îndrăgostesc uneori, sau cred că se îndrăgostesc. Urmăresc călători în tăcere, din turnuri și de pe acoperișuri, ca niște umbre. Unele ajung să se apropie, să vegheze un om adormit, să îi lase mici semne: o pană neagră, o piatră ciudată, o floare crescută în locuri unde nu crește nimic.

Dar dragostea lor nu este niciodată pură. Demonicul din ele o strică. Chiar și atunci când nu vor să rănească, rănesc. Chiar și atunci când vor să protejeze, ajung să posede. Iar când omul iubit se sperie sau le respinge, durerea se întoarce în furie.

Unii Belafoni sunt periculoși. Nu neapărat prin cruzime, ci prin intensitate. Pot săvârși crime din pasiune, din gelozie, dintr-o iubire bolnavă care nu știe să se oprească. Un Belafon nu ucide întotdeauna ca o fiară. Uneori ucide ca un om — și acesta este lucrul cel mai îngrozitor.

Se spune că, în unele sate, atunci când dispare un tânăr sau o tânără, bătrânii nu caută urme de lup. Caută urme de gheare pe piatră, pe zidurile templelor, sus, unde nimeni nu ar trebui să ajungă.

Belafonii trăiesc mult. Uneori cât două sau trei vieți de om. Îmbătrânesc încet, ca ruinele în care le locuiesc. Pe măsură ce trec anii, pielea li se întărește, devine mai apropiată de piatră, iar aripile capătă cicatrici ca niște hărți. Ochii lor devin mai adânci, mai obosiți, și uneori — mai înțelepți. Cu timpul, mulți devin melancolici. Nu pentru că nu au avut viață, ci pentru că au avut prea mult timp să-i observe lipsa.

Când mor, Belafonii se retrag singuri, într-un loc înalt, într-un colț de ruină pe care l-au păzit zeci de Roți. Se așază ca o statuie și rămân acolo, încet, până când respirația li se oprește.

Ultimul lucru pe care îl simt nu este foamea, nici furia, nici frica. Este regretul vieții pe care n-au trăit-o. A iubirii pe care n-au putut-o duce până la capăt. A luminii pe care au privit-o mereu de la margine.

Și dacă, în acea clipă, memoria li se limpezește pentru o secundă, atunci plâng încă o dată — nu pentru blestem, ci pentru omul care au fost și pe care nu l-au mai putut salva. Se spune că ultimile lor lacrimi pot vindeca oamenii de boli grave sau blesteme.